Clubul Monarhiștilor Clujeni, Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei
Zice-se că este normal să evoluăm sau să ni se pară. Aşijderea, tot normal este ca gândirea să se rostogolească neobosită pe cărări încă nebântuite întru cunoaştere. Inevitabil este ca şi interpretarea trecutului să se îmbogăţească, nuanţeze, contrazică, în căutarea a diverse: adevăr, dreptate, salvare, putere. Să nu ne mirăm că înţelegerea, reînţelegerea trecutului reprezintă un râvnit colac de salvare, pentru unii de ieri sau de azi.Numai că evoluţia nu este doar evoluţie. Ea conţine în sine teribile excese, morbidităţi. La fel, parcursului dialectic al interpretării trecutului nu-i sunt ferite rătăcirile. Ba dimpotrivă! De peste un sfert de secol comunismul este supus negaţiei. De formă sau nu, sistematic sau mai degrabă dezlânat, comunismul românesc este criticat, combătut, repudiat. Să fie monotonia acestui criticism unul dintre factorii care-i îndeamnă pe anumiţi concetăţeni să caute cu tot dinadisnsul noutatea, diversitatea? Cert este că mai pe ocolite, mai insinuat, mai pe nesimţite, sofisticaţii, poate interesaţii noştri plictisiţi sunt în plină scormoneală după “nestematele” moştenirii comuniste. Se vede că lâncezeala spiritului nu-i doar cucoană mare, dar se dovedeşte a fi şi deschizătoare de noi parcursuri dialectice.
Iată cum trezindu-ne, dacă ne-om mai trezi, ne frecăm la ochi ca să-i putem privi/admira pe unii, nu chiar puţintei, preocupaţi de a curăţa obrazul “întinat” al comunismului. Studiaţi, alambicaţi, uneori convingători, respectivii inşi, care ştiu ei că le ştiu pe toate, ne lămuresc că ateismul, pe care slugoii lui Stalin ni l-au băgat în cap cu tolcerul, n-ar fi o achiziţie de irosit. Ateismul, una dintre marile anomalii ale comunismului, se cere a fi ocrotit de agresiunea periculoasă a sentimentului religios. Una dintre soluţii ar fi eliminarea religiei din şcoală, mai ales că, întrevăd ei marele pericol, pe copii i-ar paşte riscul de a fi convertiţi în fanatici ai moralei creştine sau, mai rău, ai credinţei creştine.
În acelaşi stil, ni se zumzăie, tot mai năucitor, sugestia că deţinuţii politici ar fi fost, dacă nu toţi măcar aproape, legionari, adică faşcişti, hitlerişti de uz intern. Suntem noi cuprinşi de derută, da parcă tot, tot nu ne vine a crede… Cum să fie posibilă una ca asta? Doar noi ştiam, şi am crezut a şti bine, că Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, şi sute de mii aemenea lor, au fost iubitori de ţară, că au fost capabili a-şi da viaţa pentru patria lor creştină, democrată, europeană. Mai ştiam că închisorile comuniste au fost “căptuşite” mai ales cu ţărănişti, liberali, social-democraţi, clerici greco-catolici şi ortodocşi, ţărani-chiaburi, etc, care n-aveau vreo legătură cu legionarismul. Ştiam noi ce ştiam, numai că vremurile se schimbă şi par a vrea să ne sucească din nou judecăţile. Din perspectiva reînţelesurilor curente asupra patriotismului, iubitorii de ţară de altădată pot fi reincriminaţi, transformaţi în candidaţi “nefrecventabili” pentru calitatea de naţionalişti extremişti/fanatici. Prin urmare, dacă avem o minimă isteţime tipică, ar trebui să pricepem sau să ne pricepem a-i uita pe aceia care, incredibil de mulţi, au fost distruşi cu bestialitate în închisorile comuniste. Să nu-i mai jelim, să nu-i comemorăm, iar puţinilor rămaşi, să le strivim şi minima recunoştinţă pe care o mai primesc din partea societăţii. Iar dacă suntem grei de cap şi continuăm a mai fi pătrunşi de “nefireşti” sensibilităţi patriotice, să ne primim binemeritata pedeapsă în numele garantatei libertăţi de exprimare: să fim recuzaţi, cenzuraţi, stigmatizaţi.
Numai că acest tip de gândire poate atinge şi alte stadii de involuţie în admirabila sa evoluţie. Dacă deţinuţii politici au fost naţionalişti periculoşi, legionari de-a dreptul, ce să fi fost oare comunismul? Totul poate deveni simplu, clar şi mai ales logic. Regimul comunist trebuie să fi fost marele salvator al patriei, pus la colţ pe nedrept în ultmii 25 de ani. Să nu fim obraznici şi să ne punem întrebări indecente! Între timp lucrurile au început să se reaşeze. Dej, Pauker, Ceauşescu etc. – asistaţi politic, militar şi logistic de la Moscova – au reuşit să ne scape, norocoşii de noi, de iubitorii de ţară, patrioţii, naţionaliştii care tocmai erau pregătiţi să ne ia oxigenul. Cât despre aşa zisele procese politice, crime, închisori comuniste, dacă stăm cuminţi şi ne gândim bine, ar putea fi considerate o respectabilă/reuşită replică românească a procesului de la Nurnberg. Cu o mică, dar explicabilă diferenţă: noi românii fiind, pe semne, mai bolnavi de patriotism, naţionalism, legionarism (că doar toate or fi acelaşi lucru) am avut nevoie mai mult timp pentru a ne vindeca. Un mic şi taumaturgic supliment de vreo 45 de ani… Conform aceleaşi logici, memoria teribilelor tragedii comuniste ar putea deveni un grav delict de opinie, de conştiinţă fără putinţă de a mai fi iertat, uitat etc.
În rest, de bine s-auzim, că doar la ce ne-o fi de folos memoria unui trecut traumatic? Sub nici o formă pe stadion, la restaurant, supermarket, în vacanţe etc., trăiri a căror memorie, să fim serioşi, este mult mai râvnită, la modă, practică. Se degajă de aici reţeta logică a unui succes aproape garantat în care interesele celor isteţi, informaţi şi cu bani se întâlnesc cu nevoile celor mulţi inocenţi, stomacali, ignoranţi…
