Printre fugari se leagă și prietenii efemere. Pe o terasă adăpostită sub o boltă din viță de vie din fața gării din Gevgelija, de unde pleacă în fiecare zi, la ora 17.00, trenul spre Belgrad, s-au adunat la o masă cinci fugari. Doi sunt din Pakistan, iar trei din Siria. Nici unul nu vorbește deloc nici o limbă occidental. Doar un pakistanez, care muncise în Turcia, vobește turcește cu un macedonean care, la rândul său, fusese șofer de tir pentru o companie turcească și care a deprins, astfel, câteva cuvinte din limba lui Osman. Oamenii așteaptă resemnați trecerea timpului. Au făcut fiecare rost de cei 10 euro necesari pentru a fi transportați în Serbia. Iar acolo vor încerca să se descurce fiecare cum poate. Împart apă și se uită cu jind la ciorba pe care o mănâncă dintr-o strachină de ceramică doi macenoneni osteniți.
În gara din Gevgelija au fost amenajate câteva corturi pentru refugiații care nu au banii necesari și care vor aștepta mai mult, până când își vor putea cumpăra bilete pentru rablagitul tren al speranței. Pentru ei, gara cu fațadă scorojită, care seaman teribil cu gările părăginite din România comunistă, este un soi de Purgatoriu, în care vor aștepta până când vor fi mântuiți cu cei câțiva euro pe care îi vor aduna de la localnici, de la organizațiile de caritate sau de la alți refugiați.
Pentru cei care pleacă cu mașina sau cu autobuzul, drumul spre nord durează o jumătate de zi. Cu trenul, durează o zi întreagă. Apoi, refugiații ajung la frontiera cu Serbia, unde drama trecerii peste graniță și prin taberele de refugiați începe încă o dată.
