Ce ţi-e şi cu aşteptarea… De la răsăritul nostru în lume şi până la asfinţitul în sânul lutului din care am fost luaţi, suntem într-o continuuă aşteptare.
De mult, tata lucra la construcţia unei fabrici de ciment, undeva prin Libia. Începusem să-l aştept să revină acasă, încă de dinainte de a fi plecat. Apoi, s-a scurs un an, în care existenţa lui era întreţinută doar de scrisori. Nerăbdarea prinse a se estompa în mrejele jocurilor copilăriei, când, aproape brutal, o telegramă întârziată a anunţat sosirea lui pentru a doua zi dimineaţă. A fost cea mai lungă noapte. În zori, priveam în lungul şinelor, aşteptând. Trenul a venit, dar tata nu a coborât. Scena s-a repetat vreo trei săptămâni. Ajunsesem să merg la gară, momit doar de nou joc al mami: îmi cerea sa adun capace de sticle de bere, pe care mă lasa să le aşez pe şine. Jocul mă captivase, încât parcă nu mai voiam să se sfârşească “aşteptarea”. Dar s-a sfârşit. Tata a venit, pe neaşteptate, după ce am renunţat să-l mai aşteptăm
