Trebuie să recunoaştem că, astăzi, în lumea contemporană, politica pentru diversitateşi cea de oprimare nu şi-au pierdut înţelesurile. Şi dacă descoperim dorinţa de-a fi alături de statele civilizate, invocând open society şi iniţiem proiecte de anvergură naţională sau de impact referitor la integrarea anumitor etnii conclucoitoare, faţă de românii basarabeni avem o atitudine de closed society. Ca să fie încadraţi la studii, basarabenii sunt buni doar având o identitate „moldovenească”, ca nu cumva să ocupe locurile fecioraşilor de procurori, judecători şi a persoanelor publice care au un statut special în societate. Practic, reprezentanţii societăţii academice încuviinţează diferenţa dintre românul propriu zis şi românul basarabean. Dacă vii la studii prin program guvernamental, foarte bine, există o diversitate „naţională”; dacă încerci să accezi în societate ca având aceeaşi identitate cu cei născuţi în România, nu în Basarabia sau Bucovina, uşa ţi se închide în faţă.
La adresa românilor, care nu s-au născut în frontierele României lui Gheorghiu Dej, a lui Petru Groza sau a lui Nicolae Ceauşescu se adoptă modelul oprimării. Cât nu ne-am considera de „români”, suntem văzuţi „străini”. Astăzi basarabenii sunt consideraţi mai incompatibili ca romii, tătarii, lipovenii sau alte comunităţi etnice în calitatea de cetăţean cu drepturi depline în ţară, astfel încât trebuie să te întrebi dacă nu cumva şi „basarabenii” nu ar trebui să se constituie într-o minoritate „etnică” ca să fie luaţi în seamă, să fie ascultaţi. Nu că aceştia ar fi o minoritate propriu-zisă, ci o asemenea formă de exprimare ar reprezenta o expresie de disperare adresată clasei politice româneşti actuale.
Ca să accezi în instituţiile româneşti ca român plenipotenţiar se pare că şi azi trebuie să-ţi modifici numele şi locul de naştere, exact ca basarabenii care s-au refugiat în anii ’40. Cine poate să-mi explice, câţi basarabeni au fost promovaţi în instituţiile statului, în administraţie, în poliţie, în biserică, în prim-planul vieţii româneşti? Dar câţi descendenţi al celora care s-au refugiat în anii 40, când în Basarabia s-a instalat teroarea comunistă, îşi revendică calitatea de descendent basarabean? Nu prea am auzit. În Parlamentul României a acces un singur basarabean datorită faptului că s-a format o circumscripţie electorală în Republica Moldova. În schimb, este invocată de mass-media obârşia unor personalităţi precum ar fi Adrian Păunescu, Ilarion Ciobanu, Nicolae Văcăroiu, Stela Popescu, Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Emil Constantinescu şi mulţi alţii. Doar că în comparaţie cu basarabenii, care s-au instalat după perioada „dezgheţului”, majoritatea românilor i-au adoptat pe basarabenii care s-au remarcat în perioada postbelică ca fiind din sânul Naţiunii, nu ca pe nişte târgoveţi „ruşi” de la vreo piaţă românească. Mă întreb doar câţi din basarabenii care au absolvit instituţiile româneşti după ’90 au fost promovaţi la justa valoare? Şi atunci la ce bun această dragoste amăgitoare şi falsă la adresa noastră, a basarabenilor. Eşti bun în calitate de „basarabean” doar acolo unde gestionarii ţării cred că îi poţi reprezenta ca formă de exprimare şi manifestare. Iar de cele mai multe ori o exprimare a basarabenilor trebuie să fie mai departe de ţară şi, cel mai bine, probabil, în vreun sicriu de necunoscut, astfel încât enunţul „Vrem Basarabia, dar fără basarabeni”, auzit de nenumărate ori, să prindă contur.
Cetatea românească şi basarabenii
Cetatea îţi poate deschide porţile şi în acelaşi timp ţi le poate şi închide porţile. Există posibilitatea să te lase să şi mori ca o vită lăsată de izbelişte. În Lumea antică, în căutarea unui rost, omul liber îşi alegea cetatea, iar dacă aceasta era ocupată sau ostilă, el, omul liber, îşi căuta drumul în căutarea unei cetăţi deschise.
De ce basarabenii îşi iau calea bună în străinătate şi nu rămân în Ţară, atunci când îşi primesc drepturile de cetăţean cu acte în regulă, adică de român? Pentru că în majoritatea cazurilor „dragostea frăţească” se sfârşeşte cu actul în mână şi fie trebuie să practice bişniţa alături de proprii semeni, fie să aştepte prea mult o altă „schimbare” care de fapt reclamă „continuitate” în viaţa lui.
În Transilvania românii au fost oprimaţi de celelalte patru naţiuni şi foarte greu şi-au obţinut drepturile pentru a sta la aceeaşi masă cu foştii stăpâni ai cetăţii. Din acest considerent unii ardeleni au însuşit tactica celora care i-au făcut pe strămoşii lor să sufere, închizându-le în nas cetatea, zăvornd cu străşnicie lacătele acesteia pentru românii din alte regiuni istorice. Am auzit invocându-se adesea, într-o lume a interdependenţelor şi a globalizării, nevoia de-a păzi hotarele ţării. Deci, ţara nu îşi mai doreşte Istoria înapoi, mi-am zis odată, dacă îşi protejează frontierele de proprii români, de cei vitregiţi de Istorie. Câţi „viruşi” pot exista în Basarabia, Bucovina de Nord sau Basarabia de Sud ca să atace şi să paraziteze meleagurile ţării? Eu cred că sub asemenea afirmaţii se ascunde o politică a şmekerilor care cumpără ţara pe nimic şi există idioţii care le păzesc afacerile invocând siguranţa şi securitatea frontierelor naţionale.
KGB, PCR şi alte mituri orale
Viaţa basarabenilor de astăzi în România cu deloc nu este mai uşoară decât cea pe care au avut-o sub regimul comunist român. În perioada studenţiei existau şefi de tineret de pe la organizaţia „Vatra Românească” care înflăcăraţi ne vorbeau despre cum îi ţin ei pe şefii de miliţie în buzunar, iar dacă cineva îi supăra, nu uita să ne vorbească şi să ne amintească despre faptul că majoritatea basarabenilor îs kaghebişti, iar basarabencele îs prostituate(Când am revenit din Basarabia, foştii amici mi-au replicat că faptul că aş fi fost mai aproape de anumiţi prieteni clujeni în studenţie, decât de ei, şi de aceea am suferit în Basarabia). Basmele cu „basarabenii” traficanţi, beţivi sau depravaţi şi „basarabencele” curve nu sunt străine. Dacă un jurnalist sau o persoană publică a avut o altercaţie verbală sau de alt ordin, au existat cazuri când s-au dat la unele din basarabence şi acestea l-au refuzat, având prieten sau poate chiar nu le-a plăcut personajul, imediat întreaga comunitate a fost taxată. Şi aşa au apărut poveştile cu basarabenii depravaţi, hoţi sau de altă natură. Câţi din ei nu au fost stigmatizaţi cu un „kaghebist” împuţit, chiar dacă Comitetul Central de Securitate al URSS-ului nu mai există de mult timp, iar cei care înşfacă astăzi o atare etichetă sunt prea tineri ca să ştie ce e KGB-ul. O fi vreo Comunitate a Gastarbaiterilor Basarabeni, o fi vreo misiune spirituală?”…
Trebuie să spunem că există destule cazuri care îi arată pe basarabeni ca pe nişte parşivi, criminali sau duplicitari. Multe dintre aceste cazuri îşi au partea lor de adevăr, doar că nu poţi să generalizăzi după un singur caz şi să aplici o etichetă definitorie. În perioada comunistului Voronin şi după, fiind o perioadă la Chişinău, m-am exprimat critic la adresa clasei politice basarabene, poziţie care nu mi-am schimbat-o nici azi. Pentru că, dacă în adevăr dorim să realizăm un Ideal şi nu să învârtim perpetuu o caterincă, trebuie să schimbăm ceva din temelie în modul de-a ne vedea aceeaşi români şi nicidecum străini, inclusiv trebuie să ne schimbăm însuşi noi, să înţelegem că suntem aceeaşi. Nu obiectivele electorale trebuie să ne ghideze în acţiunile noastre, ci sinceritatea şi adevărul.
Când am revenit în Ţară, prietenul Dan Dungaciu, m-a „încurajat” într-un anume fel, – mi-a spus că tratamentul ostil de care am avut parte la Chişinău se va repercurta şi aici. Şi a avut perfectă dreptate. Şi atunci care este deosebirea dintre Republica Moldova sub „comunistul” Voronin şi România sub democratul „Băsescu”?
Presa românească s-a învăţat să facă calcule cât ar costa o eventuală Unire a Republicii Moldova la Ţară, conscluzionând: e prea scumpă! Mai ales pe timp de criză. Dar cât ar costa integrarea socio-profesională a celora din ţară, care nu sunt adepţii PCR-ului, adică cu pile, cunoştinţe şi relaţii(Când s-a instalat în funcţia de edil a Clujului Emil Boc, actualul premier, a demarat o campanie contra corupţiei care a fost suspendată pe parcurs. Plăcuţele cu „nu se ia mită” în instituţii par un joc de cuvinte joviale care ţin de amuzament cetăţenilor). Până în prezent, la rubrica „basarabeni realizaţi în România au fost evocaţi doar medicii stabiliţi în ţară, pe merit, pentru că de alte categorii sociale nu prea putem vorbi”… Şi are dreptate istoricul Florin Constantiniu când afirmă că relaţia Bucureşti-Chişinău este una de comedie.
În loc de concluzii
În perioada comunistă basarabenii trebuiau să-şi ascundă locul naşterii ca nu cumva să fie „expatriaţi” în noua lor ţară-Uniunea Sovietică. Mulţi din ei au stat la temelia învăţământului universitar, preuniversitar, au fost repurtaţi artişti, medici sau simpli muncitori. Îmi povestea prietenul meu, scriitorul clujean, Vasile Gogea, că, basarabenii au stat la temelia instituţiilor clujene după 1940, că ei au dat viaţă comunităţilor locale româneşti.
Să luăm cazul marelui Pan Halipa, care a realizat Unirea, şi vedem că i-a fost repartizată o casă a cărei tavan picura şi arăta mai degrabă a bodegă. Pan Halipa a îndurat enorm, a suportat deportarea în lagărele comuniste. Să luăm cazul celuia care a fost Pantelimon Erhan, un fost atlet al realizării Unirii, şi vedem cum a trebuit să-şi modifce prenumele, să-l facă rusesc-„Evghenii”, ca să nu fie extrădat în Basarabia devenită „sovietică” şi să ia drumul Siberiei. În anii 40 generalul Antonescu, l-a preţuit atât de mult pe Pantelimon Erhan încât i-a oferit distincţii importante a ţării şi chiar o vilă rezidenţială din patrimoniul statului. Antonescu spunea că acestui om ar trebui să-i sărute zilnic mâna. Cei rămaşi în anii 40 au fost supuşi unei reeducări politice fundamentale, ca în cazul scriitorului Nicolae Costenco, deportat la Extremul Orient.
Am întâlnit numeroşi basarabeni, descendenţi al celora care s-au refugiat în anii 40 şi care şi acum şoptesc cu jumătate de gură că sunt basarabeni, alţii şi-au şters definitv din memorie descendenţa. Fără doar şi poate că a existat şi mai există o discriminare la adresa românilor basarabeni stabiliţi în România maternă, pentru că în Ţară eticheta de „extraterestru” este identică cu cea de „basarabean”…Eu o port ca pe un dat natural, dar şi ca pe o povară.
Notă: Una din materiile de studiu de la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii din Cluj a fost „Drepturile şi libertăţile civile”, fiind predată de actualul premier Emil Boc. Consider acest articol un referat pe care am uitat să-l predau la timp domnului profesor.
P.S. Evident, putem invoca personalităţi basarabene ca Mircea Druc, Ion Ungureanu sau Eugen Doga care au acces în instituţiile româneşti sau au fost mediatizate pe merit. Să nu uităm că aceste personalităţi basarabene, datorită aptitudinilor, au fost promovate şi s-au realizat mai întâi la Moscova, acolo au fost apreciaţi la nivelul cuvenit. Cazurile Ilaşcu sau Lari pot fi încadrate la capitolul beneficiu electoral pentru anumite forţe politice româneşti. Regretaţii Ion şi Doina Aldea-Teodorovici sau poetul naţional Grigore Vieru au avut în scriitorul Adrian Păunescu un adevărat frate care i-a ajutat şi i-a încurajat să rupă tăcerea şi să vorbească despre o singură identitate- românească…
P.P.S.Este curios, dacă şi azi „se trag clopotele mai întâi la Moscova” ca să fii considerat bun şi de Bucureşti?
