O suliță este o armă de hast format dintr-un băț și un vârf ascuțit, folosită pentru vânătoare sau luptă. Vârful ei poate fi din lemn ascuțit sau făcut din materiale precum os, piatră sau metal. Sulițele mai moderne aveau de obicei vârfuri metalice, în formă de frunză sau diamant, în timp ce sulițele de pescuit aveau adesea vârfuri multiple cu ghimpi.
Utilizarea sulițelor nu este specifică doar oamenilor, cimpanzeii occidentali din Senegal au fost observați cum confecționează și folosesc sulițe din lemn ca să vâneze galago. Cele mai vechi sulițe cunoscute fabricate de om, precum sulițele Clacton și Schoningen, datează de aproximativ 400.000 de ani.
Dovezile din Africa de Sud sugerează că sulițele cu vârf de piatră și mâner au apărut în urmă cu aproximativ 500.000 de ani. Până în anul 200.000 î.e.n., oamenii fabricau vârfuri complexe de suliță din piatră, iar în epoca Magdaleniană (15.000–9500 î.e.n.), se foloseau aruncătoare de sulițe.
Cum a evoluat sulița din Antichitate până în Evul Mediu timpuriu
În Iliada lui Homer, războinicii foloseau atât sulițe pentru împuns, cât și pentru aruncare, reflectând stilurile de luptă miceniene și arhaice ulterioare. Până în secolul al VII-lea î.e.n., hopliții greci luptau în formații falange cu sulițe lungi. În secolul al IV-lea î.e.n., macedonenii au dezvoltat sulița mai lungă, tip sarissa, făcând ca formația tip falangă cu suliță să fie dominantă până când a fost înlocuită de legiunile romane.
Soldații romani timpurii foloseau hasta (sulia de împuns) și pilum (suliță pentr aruncat). Până la sfârșitul Republicii, pilum-ul a devenit standard, dar a dispărut până în secolul al IV-lea e.n., pe măsură ce sulițele pentru împuns și-au recăpătat importanța pentru eficacitatea lor împotriva cavaleriei în timpul Imperiului târziu.
După căderea Imperiului Roman de Vest, sulița și scutul au rămas principalele arme ale soldaților vest-europeni datorită costului redus, simplității de fabricație și eficacității. Majoritatea războinicilor – inclusiv vikingii, anglo-saxonii și francii – foloseau sulițe mai frecvent decât săbiile sau topoarele. Sulițele erau folosite atât pentru împungere, cât și pentru aruncare, iar modele precum angonul și sulița înaripată au dus la alte arme precum halebarda.
Sulița a fost arma și simbolul puterii
Infanteria lupta în formațiuni strânse, cum ar fi zidurile de scut, folosind sulițe pentru a rezista cavaleriei. Până în secolul al XIV-lea, sulițele au devenit mai lungi sau au fost înlocuite de halebarde care combinau funcțiile de tăiere și împungere.
Sulițele de cavalerie s-au transformat în lănci și au atins apogeul în turniruri. Pe măsură ce armele cu praf de pușcă au avansat în perioada Renașterii, lăncile și armele de foc au dominat câmpul de luptă, iar sulița și-a pierdut utilitatea. Forma sa finală, semi-lancea a supraviețuit în principal ca armă ceremonială sau navală până în secolul al XIX-lea.
De-a lungul istoriei, sulița a simbolizat puterea, autoritatea și divinitatea. Celții distrugeau ritualic sulița unui războinic mort ca ofrandă sau pentru a împiedica reutilizarea acesteia. În mitologia greacă, fulgerele lui Zeus și sulița Atenei au reprezentat puterea divină, în timp ce darul de suliță de cenușă al lui Chiron către Peleus simboliza puterea și măiestria.
Romanii foloseau „jugul de sulițe” pentru a umili captivii, posibil pentru purificare rituală. În mitul nordic, sulița lui Odin, Gungnir, nu și-a ratat niciodată ținta și era aruncată simbolic înainte de luptă pentru a-i invoca favoarea. Se credea că sulițele sacre, cum ar fi Lancea Sfântă și Lúinul din Celtchar, dețin puteri mistice, iar în hinduism, Vel-ul zeului Murugan reprezintă puritatea și victoria.
Surse:
Shea, John J. (2006). Originile tehnologiei vârfurilor proiectilelor litice: dovezi din Africa, Levant și Europa.
Thieme, Hartmut (1997). Lănci de vânătoare din paleoliticul inferior din Schoningen, Germania.
Foto: Zeul nordic Odin, cu sulița Gungnir în călătoria sa spre Hel.
Citește și:
Cum au fost înlocuite arcurile și arbaletele cu armele de foc
