Împăratul rus Nicolae al II-lea a urcat pe tron la moartea tatălui său, ţarul Alexandru al III-lea, secerat prematur de alcool şi de o boală renală. Atât tatăl său, cât şi apropiaţii lui Nicolae îl considerau nepregătit pentru a prelua conducerea unui imperiu atât de vast, care se confrunta, în acea perioadă cu importante frământări sociale. Muncitorii şi ţăranii, nemulţumiţi veniturile scăzute şi de condiţiile proaste de muncă, organizau frecvent revolte, care tot mai des sfârşeau în masacre ordonate de la cel mai înalt nivel al Rusiei şi executate de armată. Intrarea în războiul cu Japonia, în care armata Rusă a pornit dotată prost şi nepregătită, a contribuit şi ea la declinul monarhiei în Rusia. Înfrângerea din războiul cu Japonia a dus la izbucnirea Revoluţiei din Februarie 1905, pe parcursul căreia au avut loc greve şi revolte locale. Populaţia şi chiar şi bogaţii industriaşi protejaţi ai regimului, îl considerau pe Nicolae al II-lea responsabil de dezastru. Revoluţia din Februarie l-a forţat pe Nicolae să accepte un parlament ales prin vot indirect, Duma, concesie făcută publică prin Proclamaţia din Octombrie.
Nicolae al II-lea ar fi vrut ca forul să fie unul consultativ, mai mult cu rol decorativ, un parlament constituit din reprezentanţi ai aristocraţiei care, şi ei, doreau păstrarea privilegiilor sociale şi economice. Aşa se face că Nicolae al II-lea a fost doar formal un monarh constituţional.
Nicolae al II-lea ar avea şansa de a fi cunoscut în istorie drept Nicolae cel sângeros. Orice revoltă sau manifestare care a avut loc în Rusia, sub domnia sa, atât cea autocratică, cât şi în cea de aşa-zisă monarhie constituţională se termina, invariabil, în sânge. Sute de mii de oameni şi-au pierdut viaţa, fie că manifestau violent, fie paşnic.
Acesta era tabloul Rusiei, la izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914. Ţarul Nicolae al II-lea s-a simţit dator să conducă personal armata, lăsând trebuile interne pe mâna soţiei sale, Alexandra, mai multe preocupată de problema gravă de sănătate a ţarevicului Alexei, bolnav de hemofilie şi aflată, după spusele contemporanilor, sub influenţa mistică a călugărului Rasputin.
Înăsprirea condiţiilor de viaţă din spatele frontului şi incapacitatea armatei de a menţine succesele militare temporare din iunie 1916 au dus la o serie de noi greve şi tulburări în iarna care a urmat. La sfârşitul „Revoluţiei din februarie” din martie 1917, Nicolae al II-lea a fost forţat să abdice în numele său şi al ţareviciului, în favoarea fratelui său, Marele Duce Mihail Alexandrovici. Însă Ducele Mihail a refuzat tronul şi a abdicat a doua zi. Aşa au luat sfârşit trei secole de istorie a dinastiei Romanov. Cât despre soarta tragică lui Nicolae al II-lea şi a familiei sale, vă invităm să ascultaţi o altă Pagină de istorie.
