Alegerile prezidenţiale s-au încheiat cu ceea ce s-au început, prin revendicarea „fraudei” de către fostul ministru pesedist Nica.Iluzia „fraudei” ca mijloc de acoperire a propriei neputinţe politice din partea social-democraţilor a arătat că spaţiul public este dominat de un copios circ politic. Şi am văzut că „diaspora” este mitraliată de cei care au înregistrat un eşec politic.
Iar în viaţa publică postelectorală nu a intervenit o „reconciliere naţională”, pentru că cei care susţin că suntem încercuiţi de scandaluri, tocmai ei clocesc felurite scandaluri şi scenete de-a pune pe rol personaje publice în situaţii derizorii şi care au menirea să ne convingă că aceştia au dreptate. Digerăm nişte mostre de manipulare publică care ni se servesc pe faţă, consecvent şi la orice fus orar. În parlament majoritatrea cere soluţia de forţă şi care se revendică pe tema scandalului contra preşedintelui şi a chestiunilor contrare intereselor proprii. Majoritatea parlamentară solidă, după cum s-au autoetichetat grupurile antipreşedinte, nu vor o stabilitate politică şi insistă pe o prelungire a crizei. Iar acest lucru îl înţeleg mulţi politicieni chiar din sânul partidului social-democrat sau al celui liberal şi care trebuie să le reteze elanul de-a băga pisica moartă în casă. Pentru că în loc să găsească soluţii care ar îngropa criza, aceştia continuă mascarada de perpetuare a crizei politice, economice şi sociale, şi au devenit catalizatorii efectelor nocive în societate.
Dreptul minoritarilor în politică
În Parlamentul României există un grup minoritar care îşi arogă vocea etnicilor, grup care nu putem spune că are o reprezentare aferentă legitimităţii politice. Şi să mai spună cineva că există vreun fel de discriminare în viaţa politică din România. Pentru că în comparaţie cu deputaţii de etnie română care intră cu greu în în parlamentul României, un singur sat „minoritar” în care locuiesc armeni, polonezi, lipoveni pot să dea un deputat. Astfel liderul minoritarilor din România V. Pambuccean a ajuns parlamentar doar cu 36 de voturi. Doar că grupul condus de armean în loc să se preocupe de comunităţile lor au devenit anexe ale intereselor înguste ale unor partide. Şi să nu te întrebi, de ce un deputat minoritar să nu candideze pe lista partidelor, că, dacă tot vor să se integreze în societatea politică atunci s-o facă pe calea partidelor româneşti. Acest raţionament se referă şi la uniunea culturală maghiară care se exprimă ca o fortăreaţă politică a propriilor interese. Doar că UDMR , în această electorală a demonstrat că nu mai este singura voce autoritară şi avizată a etnicilor maghiari din România. Pastorul Laslo Tokes, un lider popular maghiar, s-a exprimat cât se poate limpede că uniunea este pe cale de declin şi doar o reconfigurare a priorităţilor acesteia i-ar putea readuce credibilitatea pierdută.
Marele perdant
Liberalismul în România este culoare roşie. Galbenul păleşte tot mai mult în roşul „social-democraţilor” şi are o perfectă dreptate unul din liderii liberalilor Călin Popescu Tărâceanu că partidul Brătienilor a ajuns nişte „căţeluşi ai PSD-ului”.
Marele perdant al acestor alegeri este fără îndoială preşedintele Partidului Naţional Liberal Crin Antonescu. Surprins imediat după anunţarea exist-polussurile în geacă de culoare roşie, îmbrăţişându-se copios cu partenerii săi de stânga, s-a creat o impresie în opinia publică că Antonescu şi echipa sa ar fi făcut pasul decisiv de-a se înregimenta totalmente în tabăra social-democraţilor.
După ce l-a blamat public pe candidatul social-democraţilor şi la făcut un „necinstit sufleteşte”, un „mincinos” Antonescu a virat spre cel contestat chiar de el, practic asociindu-se cu el. Adică cu „minciuna” şi „hoţia”. Şi retorica electorală agresivă a lui Antonescu a arătat că nu cel care strigă cel mai tare şi arată cu degetul spre alţi candidaţi este şi cel mai bun.
După ce s-a dezumflat mitul „Johannis” şi, totodată, s-a văzut că nu poţi să-l faci de capul interesului strict al partedelor politice „un parteneriat pentru România”, de tipul social-democrato-liberal, fără să evaluezi percepţiile românilor în numele cărora semnezi. Şi bine a făcut primarul Sibiului care şi-a dat seama până la urmă că unii îi folosesc numele şi realizările.
Şi astăzi vedem că liberalii sunt cerşetorii de „premier” şi condiţionează că trebuie să aibă acest post cheie din statul român. Şi dacă nu e Johannis atunci trebuie să fie Crin Antonescu. Dar să recunoaştem că liderul PNL nu are cultura guvernării şi s-a remarcat doar prin gargară teatrală şi multă demagogie. Şi nu înţeleg cum s-a menţinut deocamdată la cârma partidului Antonescu în contextul în care a făcut un şir de greşeli politice în ultima vreme, după ce s-a aliat cu stânga, antagonistă, după ce a intrat în parteneriat cu social-democraţilor fără a consulta biroul politic. Dacă va continua aşa Crin Antonescu are toate şansele să ducă trenul liberalilor în tunelul în care nu se mai zăreşte luminiţa…
În loc de concluzii
Între puterea şi opoziţia politică există şi o cale scurtă. Uneori aceasta se poate exprima formal, în contextul disputelor ideologice şi doctrinare. Pentru că puterea te poate înălţa dar şi ucide. Reconcilierarea naţională se impune ca necesitate urgent care trebuie aplicată şi nu este o oportunitate politică. Pentru că în faţa instabilităţii politice şi economice există şi teama prelungirii efectelor crizei economice mondiale în ţara noastră. Dar oare înţeleg aceasta politicienii noştri?
În tabăra liberalilor s-au încins spiritele în cadrul partidului şi trebuie să aibă loc şi o repoziţionare la vârfurile PNL-ului. Menţinerea echipei Antonescu-Orban în fruntea liberalilor va prejudicia pe viitor imaginea singurului partid „istoric” din Parlamentul Româneii. Acelaşi lucru ar trebui să aibă loc şi în sânul social-democraţilor. Şi primul lucru ar consta în ceea ce se cheamă asumarea eşecului. Pentru că altfel raţionamentul „hoţul strigă hoţul” ar rămâne valabil şi actual pentru societatea românească.
