Însă conservatorii nu au primit sprijinul pe care îl mizau. Aceste alegeri înseamnă o înfrângere dramatică pentru ei. Desigur, Partidul Conservator are încă posibilitatea de a negocia formarea unui guvern de coaliţie. Însă negocierile vor fi în genunchi, tot aşa cum în genunchi vor fi şi negocierile pentru Brexit. Politicienii de la Bruxelles vor putea să îi conteste Theresei May legitimitatea la fiecare pas şi să o întrebe: ”Sunteţi sigură că alegătorii britanici vor asta? Noi am văzut la alegerile parlamentare din iunie 2017 că parcă au altă părere…”
Theresa May, trista figură a politicii britanice, a pierdut aceste alegeri pentru că nu a fost în stare să le spună oamenilor ce se va întâmpla după 2019, când britanicii îşi vor lua ţările înapoi. Care va fi direcţia în care vor merge? Va mai exista Regatul Unit sau se vor desprinde ţări precum Scoţia sau Irlanda de Nord care vor să rămână în Uniunea Europeană? Ştiu, mulţi dintre prietenii mei care trăiesc în Marea Britanie vor argumenta că, tehnic, acestea nu sunt ţări propriu-zise, ci părţi din Regatul Unit. Însă vor putea deveni ţări, state în adevăratul sens al cuvântului, dacă Regatul Unit va înceta să mai existe. Scoţienii, cel puţin, par să nu fie deloc fericiţi cu Brexitul, astfel că Great Britain poate deveni strict Little Old England.
Imediat după Brexit, ticăloşii aroganţi din Partidul Conservator au format un grup de presiune, intitulat ”Leave means leave”. Acum, în frunte cu Theresa May, ar trebui să îşi intituleze gruparea ”Loser means loser”. Şi să plece din politică.
Aceşti oameni nu au făcut altceva decât, cu laşitate, egoism şi prostie, să repete politica criminală a lui Winston Churchill, o figură pe care fiecare est-european trebuie să îl dispreţuiască. Prietenul lui Stalin, Churchill era de acord cu deportarea a 10 milioane de germani din Europa Centrală şi de Est, propusă de dictatorul sovietic. Stalin îi spunea prietenului Churchill că, oricum, în război au murit şapte milioane de germani până la acea dată, deci va fi suficient spaţiu pentru cei deportaţi. La care Churchill adăuga că va fi şi mai mult spaţiu, pentru că, până la finalul războiului, vor mai omorî un milion sau două de germani. La această remarcă, criminalul Stalin a întrebat, ca să fie clar: un milion sau două? La care criminalul Churchill răspundea că a vorbit doar aşa, nu există o limitare, pot să omoare oricâţi germani doresc. Dialogul a fost reprodus de un istoric cu origini mixte, englezeşti şi olandeze, Ian Buruma, în cartea ”1945. Anul zero”, apărută la Editura Humanitas în traducere românească. Atunci când am reprodus informaţia unui profesor de istorie britanic, mi-a răspuns că Ian Buruma este apropiat de extrema dreaptă. Total fals. Nici nu putea fi adevărat, în condiţiile în care tatăl lui Ian Buruma, olandez, fusese internat într-un lagăr nazist de muncă forţată. Am făcut această paralelă între Theresa May şi Churchill pentru că ilustrează foarte bine modul cinic în care gândesc aceşti idioţi, care sunt prezentaţi de propagandă drept mari oameni de stat. Iar atunci când, pe lângă cartea lui Ian Buruma, ai ghinionul să citeşti şi memoriile lui Ion Raţiu din perioada războiului, publicate la Editura Corint, atunci când vezi că aceşti ticăloşi chiar nu au dat nici o şansă Europei Centrale şi de Est, sentimentul de greaţă devine aproape fizic.
Unii o să îmi spună că sunt antibritanic. Nu, dimpotrivă! Sunt foarte ataşat de Regatul Unit, tocmai de aceea sunt atât de vehement atunci când văd că aceşti politicieni (era să scriu oameni, dar nu este cazul) îşi bat joc de Marea Britanie. Însă pentru mine Marea Britanie nu înseamnă nici prietenul lui Stalin, nici Theresa May. Înseamnă muncitorii de la uzinele Tata Steel din Cardiff care sunt pe cale să rămână fără locuri de muncă pentru că firma îşi va muta operaţiunile din Ţara Galilor după Brexit. Înseamnă micii proprietari de afaceri din Edinburgh, care se tem că îşi vor pierde agoniseala de o viaţă din cauza turbulenţelor produse de Brexit. Înseamnă un preot catolic din Belfast, care a rămas până acum loial Marii Britanii pentru că detestă violenţa republicanilor irlandezi, şi care acum nu mai ştie ce să le spună enoriaşilor săi, care au votat în majoritate pentru a rămâne în Uniunea Europeană. Înseamnă Principele Charles al Ţării Galilor, care iubeşte Transilvania. Înseamnă Sally Wood Lamont, care face o treabă minunată la Comitetul Paralimpic Român. Înseamnă Shajjad Rizvi, care alină suferinţele copiilor bolnavi de cancer cu ajutorul Little People. Aceşti oameni merită tot respectul şi ei reprezintă spiritul britanic, nu Theresa May, David Cameron sau Winston Churchill. În acest moment, unii dintre prietenii mei de dreapta o să îmi spună că sunt laburist. În nici un caz. Nu aş fi votat deloc cu Corbyn, însă, dacă aş fi fost cetăţean britanic şi aş fi mers la vot, aş fi ales liberal-democraţii.
Pentru binele prietenilor mei britanici, sper că Theresa May să fie trimisă la pensie. A făcut deja prea mult rău. Şi sper ca la Bruxelles să fie trimis un politician mai puţin arogant şi cu mai mult empatie. Dacă tot trebuie să fie Brexit, măcar să fie un divorţ elegant, nu unul cu farfurii sparte…
