Prima parohie greco-catolică din Bucureşti a fost creată în 1829. La început, credincioşii săi erau românii ardeleni stabiliţi la sud de Carpaţi. Greco-catolicii se confruntau cu ostilitatea unor politicieni, iar vreme de 90 de ani au fost nevoiţi să îşi ţină slujbele în bisericile romano-catolice.
În anul 1892, tânărul paroh greco-catolic al Bucureştiului, Demetriu Radu, a reuşit, cu bani puşi la dispoziţie de papă, să cumpere un teren pe strada Polonă. Achiziţia terenului a fost făcută în numele Bisericii Romano-Catolice.
Greco-catolicii se confruntau cu ostilitatea unor lideri politici precum Ionel Brătianu, care refuzau să permită ridicarea unui lăcaş de cult pentru românii uniţi cu Roma. Chiar şi Regele Carol I, care era catolic, era intimidat de opoziţia înverşunată a politicienilor faţă de românii uniţi. De aceea, piatra de temelie a noii biserici a putut fi sfinţită de arhiepiscopul romano-catolic al Bucureştiului, Raymund Netzhamer, abia în anul 1909. La slujbă au participat muncitorii şi doar vreo 10 persoane. Construcţia a fost aprobată personal de ministrul Cultelor, Spiru Haret.
Lucrările de construcţie s-au desfăşurat cu repeziciune, iar în decembrie 1909, de Sfântul Nicolae, biserica era gata şi a fost sfinţită de arhiepiscopul Raymund Netzhamer, asistat de monseniorul Vladimir Ghika şi de preotul Ioan Bălan, viitor episcop unit al Lugojului. În epocă, în Bucureşti, trăiau mai mult de 12.000 de greco-catolici. Din cauza atitudinii ostile a politicienilor ortodocşi, biserica a trebuit să fie ridicată departe de stradă şi să aibă dimensiuni modeste.
