Aleksandr Isaievici Soljeniţîn a fost un romancier şi istoric rus, activist şi dizident anticomunist, care a făcut cunoscută lumii întregi problema gulagurilor, adică a lagărelor de muncă forţată din Uniunea Sovietică. Soljeniţîn a studiat matematica la Universitatea de Stat din Rostov, începând din 1936.
În acelaşi timp urma cursuri prin corespondenţă la Institutul de Filozofie, Literatură şi Istorie din Moscova, care la vremea respectivă era puternic ideologizat. Soljeniţîn însuşi a recunsocut că nu a pus la îndoială ideologia statului sau superioritatea Uniunii Sovietice până nu a ajuns în lagăr.
De fapt, în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, Soljeniţîn a fost pe front, în calitate de comandant al unei baterii de artilerie. Însă la 9 februarie 1945, căpitanul Soljeniţîn este arestat, în urma interceptării corespondenţei cu un prieten. După ce a fost achetat, a primit o pedeapsă de opt ani de muncă forţată.
Reuşeşte să rămână lângă Moscova într-o şaraşka, închisoare specială în care savanţii arestaţi erau puşi să facă cercetare în folosul Uniunii Sovietice. În 1950 însă, ajunge în lagăre de reeducare din Karaganda. După eliberare, în 1953, Soljeniţîn a trăit în Kazahstan. A început să scrie şi să publice, însă scrierile sale, în care arăta adevărata faţă a istoriei Rusiei, dar şi a realităţilor sovietice, au început să deranjeze sistemul.
În 1970 este distins cu Premiul Nobel pentru literatură, dar refuză să participe la ceremonia de la Stockholm, de teamă că nu i se va permite să se întoarcă în ţară. Motivaţia juriului Nobel la acordarea Marelui Premiu, în 1974: „Pentru forţa morală cu care a continuat marea tradiţie a literaturii ruse.“
