Încă din decembrie 1989, Timişoara a devenit unul dintre motoarele democratizării României. Timişorenii s-au exprimat fără echivoc în sensul refuzului categoric al comunismului, pentru o democraţie de tip occidental şi pentru privatizare. Însă puterea instalată la Bucureşti, în frunte cu fostul nomenclaturist comunist Ion Iliescu, luase măsuri menite să păstreze puterea în mâinile celor proveniţi din rândurile bolşevicilor.
În timp ce timişorenii afirmau caracterul net anticomunist al Revoluţiei izbucnite în decembrie 1989, Ion Iliescu vorbea despre democraţie originală. Timişorenii cereau pluralism politic, în timp ce Ion Iliescu voia pluralism doar în interiorul FSN. În timp ce timişorenii voiau să îşi privatizeze marile fabrici, liderii FSN militau pentru menţinerea proprietăţii de stat şi pentru a permita libera iniţiativă doar în chestiuni mărunte. Adică, ei voiau un fel de capitalism al chioşcurilor de cartier, asemănător cu experimentele făcute în prezent în Cuba.
În acelaşi timp, reprezentanţii partidelor democratice istorice erau demonizaţi prin intermediul propagandei dirijate de FSN. Timişorenii refuzau în mod demn naţionalismul şi îşi exprimau voinţa de a construi o comunitate tolerantă. În aceste condiţii, în 11 martie 1990, zeci de mii de timişoreni s-au strâns în Piaţa Operei pentru a-şi exprima protestul.
În data de 12 martie 1990, timişorenii au adoptat un document programatic care a devenit un jalon esenţial pe drumul României spre democraţie. Este vorba de Proclamaţia de la Timişoara. Cel mai important punct al acestei proclamaţii, Punctul 8, nu a fost însă transpus niciodată în practică. Acest punct cerea lustraţia nomenclaturiştilor şi a ofiţerilor de Securitate. Nu era prevăzută vreo responsabilitate penală pentru participarea lor la ororile comunismului. Punctul 8 cerea doar ca, timp de 10 ani sau 3 legislaturi consecutive, nomenclaturiştii şi securiştii să nu ocupe funcţii publice.
Citiţi mai multe pe RFI.ro.
