Şirul atrocităţilor ruseşti în Bucovina este lung şi începe de la omorurile, jafurilor şi violurile comise de soldaţii ruşi în timpul Primului Război Mondial şi continuă cu crimele, torturile şi deportările comise după ce URSS a cotropit Bucovina de Nord şi Basarabia, în vara anului 1940. După o jumătate de an petrecută în ceea ce marxiştii numeau ”paradisul proletarilor” foarte mulţi români din Bucovina ocupată au decis să încerce să treacă noua frontieră dintre Uniunea Sovietică şi Regatul României, pentru a se refugia în ţara rămasă liberă. Spre sfârşitul anului 1940, în fiecare zi erau semnalate cazuri ale oamenilor disperaţi, dispuşi să îşi lase întreg avutul în urmă, doar ca să scape de sub tirania comunistă. Drept urmare, sovieticii au întărit paza frontierei. În seara de 6 februarie, câteva sute de oameni din împrejurimile Herţei s-au adunat într-o vâlcea împădurită din apropierea graniţei. Viscolea puternic, iar ninsoarea puternică limita vizibilitatea la doar câţiva metri. Bucovinenii au început să se furişeze spre sud. Mersul lor era întrerupt de patrulele sovietice care supravegheau graniţa. Drumul fugarilor trecea peste Prutul îngheţat. După miezul nopţii, unul dintre fugari s-a împiedicat de o sârmă. Oamenii au crezut că au ajuns în România şi au început să strige Ura. Însă ei se înşelaseră. Sovieticii, alertaţi de strigătele de bucurie, au deschis focul asupra fugarilor. Aproximativ 600 de oameni au fost seceraţi de mitraliere. 57 de români au reuşit să se refugieze în Regatul României şi au relatat tragedia. Alţi 44 de fugari au fost prinşi de trupele sovietice. 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte.
