Nepotul lui Ilie Lazăr, Ion Andrei Gherasim, a continuat lupta politică a bunicului său. A fost şef de cabinet al lui Corneliu Coposu şi lider al tineretului ţărănist. În prezent, conduce Fundaţia Corneliu Coposu şi luptă pentru restabilirea adevărului istoric. Un astfel de exemplu este publicarea unui document din arhiva familliei care arată modul în care comuniştii au prigonit familia sa.
”Făcând parte din conducerea Partidului Naţional Ţărănesc, am fost implicat în cele două procese, „Sumanele Negre” şi „Procesul Maniu”, înscenate acestui partid, şi privat de libertate timp de aproape 18 ani. Revenit după ispăşirea acestei condamnări, mi-am găsit familia în cea mai îngrozitoare mizerie, într-o pivniţă în oraşul Cluj. Îngrozit de tot ce am aflat şi de starea celor trei generaţii de femei (soţia, soacra şi fiica), mi-am socotit de elementară datorie să fac tot ce omeneşte este posibil ca să le schimb această viaţă îngrozitoare”, scria Ilie Lazăr în documentul respectiv.
El relatează cum a făcut demersuri la autorităţile vremii, după ce şi-a ispăşit pedeapsa, să primească buletin de Bucureşti, unde fusese avocat înainte de încarcerare, o locuinţă şi dreptul ca fiica sa să se înscrie din nou la facultate, după 15 ani după ce fusese dată afară de la universitate. Deşi, iniţial, a primit promisiuni că cererile sale îşi vor găsi rezolvare, mutarea sa la Bucureşti, dar şi dreptul fiicei lui de a îşi termina studiile i-au fost refuzate. Au urmat luni de tărăgănări şi deziluzii, în care a fost purtat dintr-o parte în alta, de data aceasta de autorităţile comuniste de la Cluj, pentru ca până la urmă să nu primească o locuinţă mai decentă.
„Văzând că mereu mă amână cei care cu puţină bunăvoinţă ar fi putut să-mi scoată familia din pivniţa în care au trăit ultimii 9 ani, m-am adresat d-lui Rector al Universităţii, Constantin Daicoviciu, în două audienţe ce mi-a acordat. Nici în urma acestei intervenţii n-am putut obţine nimic, iar a treia audienţă dl. rector mi-a refuzat-o”, mai relata, în acelaşi document, Ilie Lazăr.
El a mai povestit cum ar fi trebuit să primească o locuinţă care i-a fost promisă soţei lui Octavian Goga, dar şi cum fiicele lui Ion Agârbiceanu se oferisă să îi primească familia în chirie, însă tot comuniştii s-au opus, pe motiv că vor face în camera, bucătăria şi veranda disponibilă o casă memorială Agârbiceanu. Comuniştii nu au mai făcut niciodată acolo muzeu, iar locuinţa a fost dată altcuiva.
”Ce să mai înşir toate insultele, calomniile şi minciunile ce s-au debitat contra mea. Eu le-am ispăşit în cei 13 ani de temniţă grea şi 5 ani de condamnare administrativă, cu resemnare, convins fiind că odată adevărul va ieşi la suprafaţă.
Ce să mai înşir loviturile suferite din partea celor mai apropiaţi ai mei din Maramureş”, mai scria Ilie Lazăr. De exemplu, comuniştii au demolat, pur şi simplu, casa fratelui său, pentru că aveau nevoie de material pentru a construi cooperativa din sat.
Toate acestea le scria Ilie Lazăr, de la Cluj, în 15 noiembrie 1967.
