Moștenirea uitată a lui Ion Agârbiceanu. Marele cărturar a fost unul dintre cei mai importanți scriitori din istoria literaturii românești

La izbucnirea Primului Război Mondial, el a refuzat, alături de întreaga ierarhie greco-catolică, să depună jurământ de credință față de Dubla Monarhie. Ion Agârbiceanu vedea doar două căi de urmat pentru a asigura viitorul românilor din Imperiul Austro-Ungar: fie reuniți într-un stat aparte, în cadrul unei federații conduse de Casa de Habsburg, fie uniți cu Regatul României. Drept urmare, când, în august 1916, Armata Regală Română, pornită să dezrobească Transilvania, a intrat în Orlat, el s-a alăturat fraților de peste Carpați. Iar când Armata Regală a fost nevoită să se retragă, Ion Agârbiceanu a urmat-o în clipele de restriște de pe frontul din Moldova, unde ultima bucătă liberă de pământ românesc era apărată de soldații însuflețiți de pilda Reginei Maria și a Regelui Ferdinand I cel Loial. Preotul greco-catolic a devenit preot militar și a asigurat, în perioada 1917 – 1918, asistența spirituală pentru militarii din Corpul Voluntarilor Ardeleni din Armata Regală Română.

Întors în țară, Ion Agârbiceanu s-a stabilit la Cluj, unde a preluat conducerea ziarului Patria, editat de Consiliul Dirigent al Transilvaniei, guvernul provizoriu condus de Iuliu Maniu. Din anul 1919, talentatul preot unit a devenit membru corespondent al Academiei Române. Deși îl prețuia pe Iuliu Maniu, Ion Agârbiceanu l-a urmat în plan politic pe prietenul său, Octavian Goga, alături de care a intrat în efemera alcătuire politică a eroului de pe frontul din Moldova, mareșalul Alexandru Averescu.

În plan spiritual, Ion Agârbiceanu s-a bucurat de încrederea episcopului-martir Iuliu Hossu, cel care avea să devină primul cardinal român din istorie, Ion Agârbiceanu a fost numit, în anul 1930, protopop greco-catolic al Clujului, iar din anul 1931 a devenit canonic al Eparhiei Române Unite de Cluj-Gherla. În paralel cu activitatea ecleziastică, a continuat să publice povestiri, nuvele și romane, dar și scrieri cu caracter teologic.

Marele scriitor a fost, după Restaurație, unul dintre sprijinitorii Regelui Carol al II-lea, Regele Culturii, Chiar și după ce Carol al II-lea a intrat în deriva care avea să îl conducă la instaurarea unui regim autoritar, Ion Agârbiceanu a continuat să îi fie alături. Din anul 1938, el a fost numit al ziarului Tribuna, care exprima în Transilvania poziția oficială a regimului de autoritate regală, iar în același an a fost numit senator și a devenit vicepreședinte al Senatului României.

După cedarea Transilvaniei de Nord, ocupată de Ungaria, Ion Agârbiceanu s-a refugiat la Sibiu, acolo unde se afla în pribegie și Universitatea Regele Ferdinand I. Ion Agârbiceanu a renunțat să mai facă politică, însă a sprijinit ofensiva românească pentru eliberarea Basarabiei. Întors acasă după anul 1945, Ion Agârbiceanu a intrat în vizorul autorităților comuniste, care i-au interzis scrierile teologice, mai ales după ce bolșevicii au încercat să desființeze Biserica Greco-Catolică. Ion Agârbiceanu a refuzat să treacă la cultul ortodox și a rămas preot credincios Bisericii Catolice până la moartea sa. El însă a fost ferit de cununa de martir, deoarece, în perioada în care se bucura de poziții influente, îi protejase pe anumiți militanți comuniști, fără însă să adere la ideologia sa. El a făcut acest lucru din spirit de caritate creștină. Cazul său nu este unul singular. De martiriu a fost ferit și marele savant greco-catolic Alexandru Borza. La rândul său, marele naturalist a fost preot greco-catolic, protopop onorar al Clujului și a refuzat să își abjure credința. Întemeietor al Grădinii Botanice din Cluj, după o îndelungată carieră de profesor în Școlile Blajului, și Alexandru Borza i-a protejat, din milă creștină, pe marxiștii persecutați în perioada interbelică.

Ion Agârbiceanu a fost însă apreciat, după moartea lui Stalin, intervenită în anul 1953, pentru accentele sociale din scrierile sale. De aceea, în anul 1955, el a fost numit membru plin al Academiei Române. Scrierile sale literare au fost incluse în manuale, însă scrierile sale teologice au rămas interzise. Ele au început să fie reeditate abia din anul 2004. Din păcate, însă, memoria sa este insuficient cinstită de clujenii de azi.