Evanghelia după Marcu: capitolele 5 şi 6Capitolul 5
– Vindecarea unui îndrăcit –
1. Iisus, apoi, a debarcat / În Gadareni. L-a-ntâmpinat
2. Un îndrăcit, care ieşea / 3. Dintr-un mormânt – căci locuia
În cimitir. Nestăpânit / Fusese acel îndrăcit:
4. De multe ori, a fost legat – / Prins în obezi şi-ncătuşat –
Dar el, pe toate, le-a zdrobit / Şi n-a putut fi domolit.
5. Ziua şi noaptea, alerga / Prin cimitir; prin munţi striga,
Făcându-şi tăieturi adânci / În colţii ascuţiţi, de stânci.
6. Când, pe Iisus, L-a observat, / Degrabă, I s-a închinat,
7. Ţipând: “De ce-ai venit, la mine, / Iisuse?! Ce am eu cu Tine?!
Ştiu cine eşti! Te cunosc eu! / Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!
Jură-mi, pe Domnul, că nu eşti / Aici, ca să mă chinuieşti!”
8. Iisus i-a zis: “Duh necurat, / Să ieşi afară, imediat,
9. Din acest om! Cum te numeşti?” / “Legiune-s eu, iar de voieşti,
10. Din acest om ca să plecăm, / Ne lasă-n ăst ţinut să stãm.”
11. În depărtare, se zăreau / Turme de porci, care păşteau.
12. Dracii au zis: “Dacă plecăm, / Lasă-ne-n porci ca să intrăm.”
13. “Bine. Plecaţi!” – le-a zis Iisus. / Dracii, degrabă, s-au supus
Şi-n acea turmă au intrat. / Deodată, porci-au alergat,
Spre stânci, şi-apoi s-au azvârlit / În mare, unde au pierit;
Cam două mii de animale / Muriră-n valurile sale.
14. Atunci, porcarii au fugit, / Înspăimântaţi, şi-au povestit,
Celor din satele vecine / Şi din cetăţi, încât, oricine
Aflat-a ce s-a petrecut. / 15. Toţi au venit de l-au văzut,
Pe cel ce fost-a îndrăcit, / În straie noi, înzdrăvenit
La minte şi ascultător, / Stând jos, lângã Învăţător.
16. Cei ce văzură întâmplarea, / Tuturor spuseră cum marea,
Turma de porci, a înghiţit / Şi cum sărmanul îndrăcit,
De duhuri, s-a eliberat. / 17. Atunci, cu toţii L-au rugat,
Înspăimântaţi, pe-nvăţător, / Să plece din ţinutul lor.
18. Când în corabie-au suit, / Cel ce fusese îndrăcit,
Veni la El, să stăruiască / Să-l lase să Îl însoţească.
19. Iisus, însă, nu S-a-nvoit, / Ci omului, i-a poruncit:
“Du-te acasă! Te grăbeşte, / Şi alor tăi, le povesteşte
Ce ţi-a făcut Domnul, prin Mine, / Cum a avut milă, de tine.”
20. El, spre Decapole-a pornit / Şi tuturor le-a povestit,
Precum Iisus l-a vindecat. / Cei ce-l ştiau, s-au minunat
Văzându-l însănătoşit / Şi ascultând ce-a povestit.
– Învierea fiicei lui Iair şi vindecarea unei femei bolnave de doisprezece ani –
21. Iisus, iar, marea a trecut; / Noroadele, când L-au văzut,
La El, în grabă-au alergat. / 22. În faţa Lui, s-a-nfăţişat
Iair – fruntaş care slujea / În sinagogă. El avea,
O fată, cari zăcea bolnavă, / Boala fiindu-i tot mai gravă.
Iair, în faţa lui Iisus, / S-a închinat şi-apoi, a spus:
23. “Trage să moară fiica mea. / Tu, să o vindeci, ai putea.
Te rog, acum, stăruitor, / Măritule Învăţător,
Sã vii şi, mâna, să-Ţi aşezi, / Pe ea, ca să o-nviorezi,
Iar boala să o părăsească, / Din nou să poată să trăiască!”
24. Iisus, spre casă, l-a-nsoţit. / O gloată mare a pornit,
25. Pe urma lor. Cu ei, mergea / Şi o femeie, ce avea
O scurgere de sânge, care / 26. Nu îşi găsise vindecare,
La oricâţi doctori a umblat. / 27. Când, de Iisus, ea a aflat,
În urmă-I a venit şi-a-ntins / Mâna şi haina I-a atins,
28. Gândind:“Doar haina, de-I ating, / Îndatã, boala, am să-mi sting.”
29. Cum a crezut, s-a şi-ntâmplat: / Pe loc, sângele a secat
Şi, în tot corpul, a simţit, / Cum că s-a însănătoşit.
30. Iisus, simţind ce s-a-ntâmplat, / Privi în urmă-I, şi-a-ntrebat:
“Cine-i acel care-a întins / Mâna, şi haina, mi-a atins?”
31. Discipolii I-au spus: “Vezi bine, / Că toţi Te-mping, iar Tu-ntrebi:“Cine
Atinsu-s-a, de haina Mea?” / 32. Iisus, în jurul Său, privea,
Cătând femeia vinovată. / 33. Aceasta, foarte-nfricoşată,
Venit-a-n faţa lui Iisus, / I s-a-nchinat şi-apoi a spus,
În ce fel, s-a tămăduit. / 34. “Credinţa ta te-a mântuit!
Te du, în pace, fiica Mea!” – / 35. Zise Iisus. El mai vorbea,
Încă, femeii, când sosiră / Doi slujitori, care-şi vestiră
Stăpânul: “Fiica ţi-a murit. / Deci, nu mai este nimerit,
Să-L necăjeşti pe-nvăţător.” / 36. “Nu asculta, de vorba lor” –
A zis, către Iair, Iisus – / “Tu crede doar!” Apoi, S-a dus –
Aşa cum a avut în plan – / 37. Cu Petru, Iacov şi Ioan,
38. La casa lui Iair. Aici, / Mulţime multă – mari şi mici,
Se tânguiau, plini de durere. / 39. Iisus le-a zis: “Faceţi tăcere!
De ce, deja, vă tânguiţi, / Căci fata n-a pierit? Priviţi:
Ea doarme doar.” Dar ei râdeau / Şi în batjocură-L luau.
40. Iisus, pe toţi, i-a alungat / Şi-apoi, la Sine, a chemat
Părinţii fetei, cu cei trei / Discipoli. Însoţit de ei,
În casa moartei, a intrat. / 41. El, mâna fetei, a luat
În mâna Lui, şi a rostit: / “Talita cumi” – tălmăcit,
E “Fiică, scoală-te, îţi zic!” / 42. Îndată-n trupu-acela mic,
Viaţa s-a-ntors, la vorba Lui, / Şi-astfel, fiica fruntaşului,
Dintre cei morţi, a înviat. / Uşor, din pat, s-a ridicat,
Căci doisprezece ani avea. / Toţi cei prezenţi priveau la ea,
Uimiţi de ce s-a săvârşit. / 43. Iisus, atunci, le-a poruncit,
Cu străşnicie, să vegheze, / Taina-nvierii să păstreze,
Să nu mai afle nimenea, / Iar fetei, hrană, să îi dea.
Capitolul 6
– Iisus la Nazaret. Necredinţa locuitorilor –
1. Iisus S-a-ntors, cu-ai Săi, acasă, / 2. Căci, de Sabat, a vrut sã iasă,
Să-mpartă-nvăţătura Lui, / În sinagogi, norodului.
Acei care Îl ascultau, / Uimiţi, mereu, se întrebau:
“De unde-i astă-nţelepciune, / În toate câte ni le spune?!
Şi-apoi, minunile aceste… / În ce fel, El le săvârşeşte?!
3. Oare, nu-i Iosif, tatăl Lui? / Nu-i El, fiul tâmplarului?
Maria nu-I e mamă? Da… / Iacov, Iose, Simon, Iuda,
Oare nu-s fraţii Lui? Şi-apoi, / Surorile-I, nu-s printre noi?”
Gândind dar, după a lor fire, / O pricină de poticnire,
Găseau în El. Când le-a vorbit, / “Nu este mai dispreţuit” –
Iisus le spuse – “un proroc / Ca-n ţara lui, ca-n al său loc.”
4. Minuni, la ei, n-a mai făcut, / Căci necredinţa le-a văzut;
5. Doar mâinile şi-a aşezat, / Şi-n acest fel, a vindecat
Câţiva bolnavi, fiind uimit / 6. De necredinţa ce-a găsit.
– Trimiterea celor doisprezece –
Cetăţi şi sate străbătea / Iisus. Pe unde El trecea,
Împărtăşea norodului, / Din plin, învăţătura Lui.
7. Iisus, la Sine, a chemat / Pe cei doişpe. Puteri le-a dat,
De-a scoate duhuri necurate, / Şi boli de a fi vindecate.
8. Le-a poruncit, ca nu cumva, / Să ia cu ei, la drum, ceva:
Să nu ia pâine, bani, desag, / Haine de schimb – doar un toiag;
9. Drept încălţări, în a lor cale, / Să folosească doar sandale.
10. “În casa-n care-o să intraţi” – / Le-a mai spus El – “voiesc sã staţi,
Pânã porniţi, din nou, la drum, / 11. Spre alt ţinut. Vă spun acum,
Că dacă s-a-ntâmplat, cumva, / Şi nu v-a primit cineva –
Nici vorba nu v-a ascultat – / Veţi părăsi, ne-ntârziat,
Şi casa şi cetatea ceea! / Veţi scutura, după aceea,
Şi praful de pe-ncălţăminte, / Căci Eu vă spun – luaţi aminte –
Când fi-va ziua judecăţii, / Cu mult mai greu va fi cetăţii
Aceleia – când va fi ora – / Decât Sodomei şi Gomora.”
12. Discipolii s-au răspândit / Şi-apoi, au propovãduit,
Mulţimii, despre pocăinţă. / 13. Pe cei aflaţi în suferinţă,
De-ale lor boli, îi vindecau; / Din îndrăciţi, duhuri scoteau.
– Moartea lui Ioan Botezătorul –
14. Irod era, în vremea ceea, / Stăpânitor, peste Iudeea.
Despre Iisus, a auzit, / Căci multe i s-au povestit.
“Este Ioan Botezătorul” – / Îşi zise-n gând, stăpânitorul.
“Din morţi, pare că a-nviat; / Aşa poate fi explicat
Felul în care-a săvârşit, / Tot ceea ce am auzit.”
15. Unii ziceau: “Este Ilie, / Cel care-i aşteptat să vie.”
Dar alţii nu credeau deloc, / Spunând: “E numai un proroc!”
16. Irod, însă, era convins / Că e Ioan. “Doar eu l-am prins” –
Îş zise – “capul, i-am tăiat, / Iar el, din morţi, a înviat.”
17. Însuşi Irod, gărzi, a trimis / Şi-a poruncit a fi ucis
Ioan. Prin ascuţişul spadei, / Din ordinul Irodiadei –
Soaţa lui Filip, frate’ său – / 18. Pieri Ioan. “E mare rău,
E lucru neîngăduit” – / Spunea Ioan, necontenit –
“Nevastă – ea – ca să îţi fie, / Lui Filip, când, îi e soţie!”
19. Irodiada – pe Ioan – / Avea necaz. Făcu un plan
Să-l piardã, însă nu putea, / 20. Căci împăratul se temea,
De el, fiindcă l-a gãsit / A fi un om neprihănit
Şi sfânt. Când vorba-i asculta, / În cumpănă, pe gânduri, sta,
Şi încerca să-l ocrotească, / Neştiind ce să hotărască.
21. Însă, o zi tot a venit, / Care, prilej, i-a oferit,
De-a-şi pune planu-n aplicare. / Era o zi de sărbătoare,
Căci împăratu-şi celebra / Aniversarea. El era
Bine dispus, în ziua ceea. / Fruntaşilor, din Galileea,
Boierilor şi celor cari / Erau, ai oastei lui, mai mari,
Un prânz le dete, fastuos. / 22. La acel prânz, dansă, frumos,
Fata Irodiadei, iar / 23. Irod s-a oferit, drept dar –
Cu jurământ a întãrit – / Să-i satisfacă, negreşit,
Orice dorinţă va avea. / 24. Fata a alergat să-i dea,
Vestea aceasta, mamei sale: / “Ce-i cer?” – i-a zis. Atunci, cu cale,
Irodiada a găsit, / Că este timpul potrivit,
De-a-şi pune planu-n aplicare; / Ea-i spuse fetei: “Ştiu că are
Să-ţi dea orice, stăpânitorul. / Acum, Ioan Botezătorul,
Cere a fi decapitat!” / 25. Fata, în grabă, a plecat
Şi-a spus: “Doresc, pe-o farfurie, / Al lui Ioan cap, să îmi fie,
Din temniţă, acum, adus!” / 26. Irod, la vorba-i, s-a supus,
Deşi, amarnic, s-a-ntristat. / Din pricină că a jurat,
Iar cei ce la ospăţ erau, / Cu nerăbdare aşteptau
S-audă hotărârea lui, / El n-a zis nu. Ostaşului,
27. Din garda sa, i-a ordonat / Să împlinească, deîndat’,
Dorinţa fetei. El s-a dus / 28. Şi-al lui Ioan cap, l-a adus,
Cum s-a cerut – pe-o farfurie. / Fata-l luă, cu bucurie,
Şi capul cel însângerat, / Irodiadei i-a fost dat.
29. Când, ucenicii lui Ioan / Aflară cum mârşavul plan
S-a-nfăptuit, au alergat, / În graba mare, la palat,
Au cerut trupul, de l-au dus / Şi-apoi, într-un mormânt, l-au pus.
– Înmulţirea pâinilor –
30. Apostolii au revenit, / Toţi, la Iisus, şi-au povestit
Ceea ce li s-a întâmplat, / Pe drum, şi cum i-au învăţat
Pe oameni, precum El le-a spus. / 31. Atuncea, i-a chemat Iisus,
Mai la o parte, şi-a zis: “Ştiu. / Să mergem, într-un loc pustiu,
Ca să vă odihniţi acum, / Căci aţi bătut atâta drum.”
Iisus ştia că-s obosiţi, / Că tot mereu sunt hărţuiţi,
Încât n-au timp nici să prânzească / Şi nicidecum să se-odihnească.
32. Ei, o corabie-au luat / Şi-un loc pustiu au căutat.
33. Mulţimea i-a văzut plecând, / Şi-a mers, în urma lor, iar când,
34. Din luntre, ei au debarcat, / Norodul i-a întâmpinat.
Ca nişte oi – fără păstor – / Văzându-i, pe Învăţător
L-a-nvins mila: a vindecat / Bolnavi, şi-nvăţături, a dat.
35. Discipolii, într-un târziu, / I-au spus: “Acest loc e pustiu
Şi iată că s-a înserat. / 36. Norodul trebuie lăsat
Să plece. Lasă-i, nu-i mai ţine, / Să meargă-n satele vecine,
Pâine să-şi ia, căci nimeni n-are, / Nici o fărâmă, de mâncare.”
37. Iisus le-a zis: “Daţi-le voi / Ca să mănânce!” “Vrei, ca noi
Să luăm pâine, pentru ei? / Dar n-avem bani! Vreo câţiva lei –
Cam două sute – de-ncercăm, / Abia putem să adunăm!” –
Răspuns I-a dat, pe loc, în cor, / Tot grupul ucenicilor.
38. El zise: “Câte pâini aveţi? / Mergeţi, degrabă, şi vedeţi!”
“Vom face cum ne porunceşti! / Avem cinci pâini doar, şi doi peşti.
Atâta tot avem, cu noi” – / Răspuns-au ucenici-apoi.
39. “Grupaţi în cete, tot poporul!”– / Le-a poruncit Învăţătorul.
40. Când ucenicii au sfârşit, / Întreg norodul, de-mpărţit –
Căci câte cincizeci, ei au pus, / Şi câte-o sută, cum le-a spus –
41. Iisus luă cele cinci pâini / Şi peşti-n ale Sale mâini,
Spre cer, ochii, Şi-a ridicat, / Hrana, a binecuvântat,
A frânt-o în bucăţi mai mici, / Dându-le-apoi, la ucenici,
Să le împartă tuturor. / 42. Astfel, acel întreg popor
Aflat acolo, a mâncat / Până când toţi s-au săturat.
Coşuri, în urmă-au fost aduse, / Şi-n ele, resturi fost-au puse,
Iar când, apoi, s-au numărat, / Văzură că s-au ridicat
43. Douãsprezece coşuri, rase, / Cu firmiturile rămase.
44. Au fost, atuncea, săturaţi, / Un numãr de cinci mii bărbaţi.
– Iisus umblă pe mare –
45. Pe ucenicii Săi, Iisus, / În acea seară chiar, i-a pus
Să ia corabia-napoi, / Către Betsaida. El, apoi,
46. A dat drumul poporului / Şi-a mers pe vârful muntelui,
În linişte, de s-a rugat. / 47. Când înserarea s-a lăsat,
Luntrea trecu linia zării / Şi-ajunse în mijlocul mării.
Abia atunci, din munţi, de sus, / Spre ţărm, a coborât Iisus.
48. Pe-al mării mal, când a sosit, / Pe ucenici, El i-a zărit,
De vânturi, cum izbiţi erau, / Cum cu furtuna se luptau,
Prinşi de vârtejuri, ca de-o vrajă. / Astfel, pe la a patra strajă,
Iisus plecă spre locu-n care / Ei se aflau, păşind pe mare,
Cu gândul ca, pe lângã ei, / 49. Să treacã. Oamenii acei,
Când, de departe, L-au zărit, / Că-i o nălucã, au gândit,
Şi-nvinşi de spaimã, au ţipat, / Atunci când S-a apropiat.
50. Iisus, văzându-i îngroziţi, / Le spuse: “Eu sunt! Îndrăzniţi!
Fiţi fără teamă! Vin la voi!” / 51. Şi, în corabie, apoi,
Din valul mării, a păşt. / Vântul, îndată, s-a oprit,
Iar ucenicii au rămas / Înmărmuriţi şi fără glas,
52. Pentru că ei n-au priceput / Minunea care s-a fãcut,
Cu pâinea ce-a fost înmulţită, / Căci aveau inima-mpietrită.
– Vindecări la Ghenezaret –
53. Trecură marea. S-au oprit / Într-un ţinut, ce s-a numit
Drept al Ghenezaretului. / 54. Cei de prin partea locului,
Îl cunoscură pe Iisus. / 55. Pe toţi bolnavii i-au adus
Şi-n faţa Lui, i-au aşezat. / 56. Prin orice loc El a umblat,
Cei sănătoşi, bolnavi scoteau, / Pe pat, afară, şi-L rugau
Să-i lase, haina să-I atingă / Şi astfel, boala să-şi învingă.
Toţi care s-au apropiat / De haina Lui, s-au vindecat.
