În memoriile sale, Ion Raţiu descrie modul în care a regăsit oraşul său natal după 50 de ani de exil. ”Cu trenul de noapte am ajuns la Cluj, la 5.47 dimineaţa.
Ne-au aşteptat mulţi: Puiu Boilă, înalt, distins, Alexandru Gherman, Emil Maior, Paulian Tiberiu Marinescu, nepoatele lui Emil Sabău, Silvia şi Dana, şi alţii. Ne-au dus la hotelul Transilvania, pe Cetăţuie. M-am odihnit puţin. Mi-am pus cămaşa de protecţie, am luat micul dejun şi am pornit-o la drum cu autobuzul procurat de Dana Sabău, căci ea lucrează acolo. Printre cei care au venit a fost Prof. Mircea Mihăilescu şi Nicolae Barbul (bolnav, a ţinut să iasă din clinică ca să ne primească). Apoi, presa şi televiziunea locală.
Drumul spre Turda mi-a răscolit amintirile, deşi Gherman a ţinut să-mi vorbească aproape tot timpul, căci el are divergenţe de opinie cu ceilalţi conducători PNŢ de aici.
La biserica familiei ne-au aşteptat Preotul şi mai mulţi membri ai familiei ”din Românime” şi diverşi prieteni. Biserica e nou decorate în interior. Portretele lui Basil Raţiu, Dr. Ioan Raţiu şi ”Moşul” meu, Nicolae P. Raţiu, sunt în cămăruţă la dreapta altarului. Cu o mulţime de alte obiecte, icoane pe lemn etc. din biserică, aşa cum erau înainte de re-decorare. Toate prăfuite, dar au fost măcar păstrate. Am aprins lumânări la pietrele mortuare din spatele bisericii. Singurele care au mai rămas. Celelalte, la dreapta şi la stânga bisericii, au dispărut. Mya a refuzat să intre în casa Preotului, nou construită pe pământul ”ţintirimului”. Casa lui ”Moşu” (Părintele Nicolae P. Raţiu) a fost înlocuită. Cea a Cantorului e tot acolo. Probabil renovată.
Cu autobuzul la mormintele familiei, sus pe deal. Dar ne-am coborât de sus în jos. Nu invers, cum mergeam pe vremuri. Pe jos, bineînţeles. Printre morminte, căci tot dealul e acum un cimitir. Când eram copil, mormintele noastre erau chiar pe drumul nepietruit din vârful dealului. Am aprins lumănări. La mormântul tatălui şi bunicului meu şi le-am spus alor mei că şi eu aş vrea să fiu înmormântat cu ei. Apoi, la cel al mamei mele şi a lui Pica; la cel al bunicii mele, Ludovica, şi la cel al lui Gligor şi copilul de 4 ani, Ioan, tatăl şi fiul Memorandistului.
De acolo, l-am ridicat pe Taici Mezei, de la casa lui. Împreună ne-am dus la grădiniţa de copii din casa Tăicuţului. Am împărţit cadouri copiilor şi m-am fotografiat cu Dica, venită special să ne vadă.
Atmosferă mişcătoare.
La casa de lângă pod, unde am copilărit, au venit mulţi prieteni şi cunoscuţi. Am vizitat camerele casei noastre, acum împărţite în multe încăperi minuscule. Patru familii locuiesc acolo. Plus o a cincea, în camerele de la parter, unde era cămara mea de burlac.
Printre prieteni a fost şi Nicu Rusu, prietenul meu cel mai bun, alături de Daghi Mureşan, acum decedat.
Pe jos, la statuie. S-au strâns foarte mulţi oameni. Spontan. Le-am vorbit. Nicolae a înregistrat totul pe ”video”.
Iarăşi pe jos până la sediul Partidului Naţional Ţărănesc. Aproape de Biserica Catolică, de lângă cinematograful-teatru ce aveam pe vremea aceea. A fost un alai. Lumea ne privea cu mult interes. Abia aştept să mă întorc să le vorbesc acestor oameni.
După atâţia ani, o viaţă, s-ar putea spune, trăiţi în lume, locurile acestea sunt ale mele, iar oamenii de aici sunt de-ai mei. Timpul ne poate schimba, la fel, traiul într-o altă geografie sau altă cultură, dar ceva rămâne în noi neschimbat. Şi acest ceva iese cu putere la iveală când ne gândim sau când revenim în locurile natale.
Şi atunci vedem că noi, cei de acum, suntem legaţi cu un fir subţire, dar tenace de noi, cei de la început şi dintotdeauna. Ceva care rămâne poate o vreme ascuns, invizibil, subteran, dar care nu dispare. Niciodată”.
