Rezumat: Determinat de o conjunctură naţional-geopolitică, diferendul transnistrean, evaluarea strategică a căruia îl plasează în cadrul proceselor survenite ca urmare a imploziei imperiului sovietic, reprezintă, din momentul declanşării, una dintre principalele probleme ale statului suveran Republica Moldova. Deşi iminenţa conflictului devenise clară o dată cu redeşteptarea mişcării naţionale din Basarabia, ulterior, acesta şi-a pierdut caracterul de conflict interetnic în favoarea unuia pur geopolitic care s-a accentuat odată cu obţinerea independenţei Republicii Moldova în 1991. Rădăcinile geoistorice ale conflictului transnistrean le găsim în anul 1924 când, odată cu formarea autonomiei moldoveneşti, s-a pus temelia tendinţelor separatiste care, persistând la un moment dat, au cauzat un conflict de proporţii, soluţionarea căruia reprezintă un imperativ al prezentului.Moto: “Cucerirea prin firea ei nu oferă nici un fel de drepturi” (Charles-Louis Montesquieu)
Deşi nu se bucură de o atenţie suficientă din partea societăţii civile şi politice de la Chişinău, conflictul din regiunea estică a Republicii Moldova, unul dintre cele mai mediatizate conflicte din spaţiul postsovietic, constituie una dintre cele mai serioase probleme ale Republicii Moldova la hotarul dintre milenii, dimensiunile şi gravitatea efectelor acestuia fiind greu de subiestimat. Reprezentând, indubitabil, principalul pericol pentru statalitatea moldovenească şi împiedicând stabilizarea situaţiei social-politice din ţară, acest conflict (evaluarea strategică a căruia îl tratează, de rând cu cel găgăuz, ca avându-şi originile chiar în procesul de regres şi descompunere a imperuiului sovietic din ultimii ani ai Perestroikăi şi, totodată, constituind o parte integrantă a proceselor politice, economice şi sociale declanşate în Moldova ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice), deşi trezeşte un val de emoţii şi sentimente, pare să rămână şi astăzi fără o concepţie sau o strategie de soluţionare în cercurile politice de la Chişinău.
“Perestroika” gorbaciovistă a catalizat abordarea problemei emancipării naţionale a populaţiei autohtone în republicile ex-unionale, pe fundalul dezintegrării imperiului sovietic şi prăbuşirii comunismului în Europa Centrală şi de Est un şir de republici sovietice, inclusiv cea “moldovenească”, proclamându-şi suveranitatea. Oficializarea limbii naţionale a basarabenilor şi aspiraţia acestora spre reunificare cu România au instigat la maxim spiritele naţionaliste, alimentând tensiunile în zonele cu o populaţie compactă alolingvă şi determinând Kremlinul să aplice în Moldova, ca şi în alte republici “răzvrătite”, tactica stimulării separatismului.
Chiar dacă a devenit independentă şi suverană, Republica Moldova persistă să rămână în sfera de influenţă a Kremlinului, necesitatea menţinerii în continuare a bunelor relaţii cu Rusia (care, deţinând 75% din teritoriul şi 55% din populaţia Uniunii Sovietice, este percepută în spaţiul post-sovietic în primul rând ca succesor principal, continuator al URSS-ului, perpetuând din inerţie direcţiile cardinale ale doctrinei geopolitice sovietice şi moştenind imaginea acestuia), indiferent de statutul său politic în viitor, fiind impusă de vasalitatea faţă de Moscova, ţară care, de altfel, reprezintă factorul-cheie în problema transnistreană din trei considerente: în primul rând, datorită rolului formal de mediator al Kremlinului, în al doilea rând, din cauza prezenţei militare în zonă şi, în al treilea rând, din cauza controlului pe care-l deţine asupra autorităţilor de la Tiraspol prin intermediul furnizării de energie şi al comerţului. Contrar Georgiei, Moldova pare să accepte “vasalitatea” sa faţă de Rusia, manifestând o indiferenţă faţă de România şi Europa de Vest, victoria comuniştilor la scrutinul din 2001 reprezentând o dovadă elocventă în acest sens. De altfel, încă filosoful rus Ceaadaev menţiona, în sec. XIX, că “Rusia, contrar tuturor legilor de convieţuire umană, merge doar în direcţia subjugării de sine şi a subjugării popoarelor vecine”.
Cu toate că, după dezintegrarea Uniunii Sovietice, Moldova şi forţele militare sovietice de pe teritoriul ei şi-au pierdut semnificaţia strategică cu un caracter global pe care o aveau în anii “războiului rece” (făcând parte din Districtul militar Odesa, acestea aveau misiunea de a efectua, în cazul declanşării unui conflict, o ofensivă strategică pe teatrul de operaţiuni militare Sud-Vest pe direcţia Balcani, Canalul Suez şi Coasta de nord a Africii), totuşi pentru Rusia Moldova mai constituie, încă, un punct strategic de o importanţă extraordinară în sud-estul Europei. Nu zădarnic generalul A.Lebedi, ex-comandantul Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse, numea Transnistria “cheia spre Balcani”, considerând că, în cazul retragerii trupelor sale din Moldova, Rusia, odată cu pierderea acestei “chei”, va pierde şi influenţa în regiune.
Implozia Uniunii Sovietice, diminuând puterea Moscovei şi, totodată, punând-o în faţa unor parteneri absolut noi pe care autorităţile de la Kremlin le consideraseră, din inerţie, componente ale spaţiului său politico-geografic, a divizat populaţia acesteia în adepţii şi adversarii imperiului sovietic, din această perspectivă conflictul transnistrean (ca şi cel găgăuz) reprezentând un conflict dintre scutierii fideli şi contestatarii fermi ai intereselor imperiale, dintre un trecut imperial suprapus pe o ideologie totalitară comunistă şi sfidarea acestora de către mulţimile reunite la Marile Adunări Naţionale de la Chişinău; confruntare, miza căreia era cu atât mai mare cu cât pierderea zonei de influenţă din spaţiul pruto-nistrean ar fi însemnat, după disoluţia “lagărului socialist”, eliminarea prezenţei imperiale (ruse) din întreg arealul balcanic.
De altfel, deşi fenomenul separatismului teritorial e specific pentru întreg spaţiul post-sovietic, anume în spaţiul pontic (unde, pe lângă Transnistria, se mai află Cecenia, Crimeea, Abhazia, Karabahul şi Osetia de Sud), acesta se impune cu o complexitate şi o actualitate deosebită. Acordând, mai mult sau mai puţin discret, ajutor separatiştilor transnistreni şi celor găgăuzi, Moscova a recurs şi la utilizarea şantajului economic, sugerând guvernului de la Chişinău că piaţa rusă este cea mai propice pentru producţia industrială şi agricolă a republicii.
Spre deosebire de celelalte republici ex-sovietice, Republica Moldova este singurul “stat” unional creat de Stalin, singurul având o populaţie majoritară latină, cu o limbă şi cultură respectivă (deci, neslavă şi neasiatică) ce, neavând o entitate naţională sau lingvistică de sine stătătoare, a fost ruptă, ilegal, din marele popor român.
Deşi iminenţa unui conflict în partea transnistreană a Republicii Moldova devenise clară încă în vara lui 1988, odată cu redeşteptarea mişcării naţionale din Basarabia, primele simptome ale diferendului nistrean s-au manifestat deschis odată cu formarea, în vara anului 1989, a mişcării politice ce revendicaseră oficializarea limbii “moldoveneşti” şi trecerea acesteia la grafia latină. Din această perioadă, marcată de primele mari victorii ale naţional-democraţilor de la Chişinău, scindarea republicii de-a lungul fâşiei nistrene devenise absolut evidentă. În 1990, conflictul transnistrean îşi pierduseră caracterul de conflict itercultural în favoarea unuia pur geopolitic care, accentuându-se după obţinerea independenţei Republicii Moldova, prevalează independent de ideologia sau regimul politic.
La circa două săptămâni după declanşarea, la Tiraspol şi în alte localităţi nistrene, a grevelor politice din 1989, emisarii de dincolo de Nistru fuseseră susţinuţi de o parte din colectivele de muncă din Comrat care, după ce pregătiseră bine terenul, formulaseră în mod ultimativ şi “problema găgăuză” ajunsă în punctul său culminant după congresul deputaţilor de toate treptele de la Comrat. După eşecul “congresiştilor” din sudul republicii, un congres similar l-au convocat “internaţionaliştii” de la Tiraspol care, de atunci, îi împing în “avangardă” pe “fraţii” lor găgăuzi. La doar câteva zile după ce congresul al doilea al deputaţilor găgăuzi declaraseră că sunt republică unională, separată de Moldova, la fel procedaseră şi Smirnov, Râleakov, Pologov, împreună cu acoliţii acestora de la Tiraspol. Suspendarea ativităţii în Parlamentul republicii a “aleşilor poporului” din circumscripţiile găgăuze a fost urmată cu aceeaşi consecvenţă de către deputaţii nistreni. Până şi alegerile în zona nistreană separatiştii nistreni le-au organizat cu o lună mai târziu decât “confraţii” acestora din sudul republicii. “Coincidenţele” respective demască o vădită coordonare premeditată a acţiunilor separatiştilor din ambele regiuni separatiste, “cooperarea” ulterioară a acestora devenind tot mai vădită.
Modificarea situaţiei geopolitice europene şi mondiale în urma prăbuşirii lagărului sovietic, agravată de evenimentele din fosta Iugoslavie şi din unele ţări ale CSI, a axat atenţia populaţiei din Moldova Sovietică asupra evenimentelor din vara anului 1940 când, în urma ultimatumului Kremlinului (care astfel îşi confirmaseră intenţia de a-şi impune hegemonia în Balcani), România a fost nevoită să cedeze o parte din teritoriul său.
Începând cu luna septembrie 1989, în republică au loc diferite acţiuni “antimoldoveneşti” susţinute de forţele antidemocratice de la Moscova, acţiuni care au culminat cu un “congres al deputaţilor de toate nivelurile” din raioanele şi oraşele din stânga Nistrului (desfăşurat la Parcani), în cadrul căruia, sfidându-se legislaţia Republicii, fuseseră declarată opţiunea de creare a unei autonomii, pentru susţinerea liderilor O.S.T.K. (structură de orientare ortodox-comunistă care, întrunind în rândurile sale reprezentanţi ai populaţiei rusofone din cardul întreprinderilor de subordonare unională, s-a plasat în avangarda mişcării separatiste din republică) şi a nomenclaturii comuniste fiind organizate detaşamente înarmate. Reacţionând la agravarea situaţiei din Moldova, Prezidiul Legislativului unional a delegat în republică o comisie care urma să calmeze spiritele atât la Chişinău, cât şi la Tiraspol şi Comrat unde fuseseră declanşate greve politice.
Devenită, încă pe la sfârşitul anilor *80, unul dintre cele mai sovietizate regiuni din cadrul URSS, zona nistreană, graţie relaţiilor sale directe economice cu Moscova, în raport cu autorităţile chişinăuiene, întotdeauna a beneficiat de un statut privilegiat. Considerând că le este periclitată poziţia în cadrul ierarhiei social-politice, necontestată timp de decenii, adepţii imperialismului de la Tiraspol s-au situat de la bun început în fruntea mişcării de rezistenţă la primele reforme iniţiate de Guvernul RSSM ce urmăreau ieşirea de sub controlul autorităţilor de la Kremlin, în consecinţă competiţia dintre Chişinău şi Moscova pentru resurse şi putere fiind reprodusă la nivelul conflictului dintre Guvernul de la Chişinău şi elitele regionale de la Tiraspol , şi nicidecum între populaţia din stânga şi din dreapta Nistrului, cum încearcă să susţină promotorii politicii imperiale.
Aşadar, esenţa separatismului transnistrean este una de ordin politic, originea căreia o constituie reacţiunea antirevoluţionară la descompunerea regimului sovietic şi a URSS , iar conflictul transnistrean, aidoma altora din diverse zone ale imperiului sovietic, fiind inspirat din exterior, îşi are originea chiar în procesul de declin şi descompunere a URSS din ultimii ani ai Perestroikăi.
Reacţia la obiectivele mişcării de emancipare naţională fiind nu o revoltă a minorităţilor, ci una a elitelor dezlocuite împotriva acelora care ameninţau să le ia locul, în opinia noastră, anume intoleranţa “cremei” de pe ambele maluri nistrene, speculată cu o abilitate de invidiat de forţele conservative moscovite care se străduiau din răsputeri să salvgardeze imperiul în declin, au condus la degenerarea confruntării într-un adevărat război, care, pe de o parte, a înrădăcinat la Chişinău o tendinţă de cedări şi compromisuri inutile la negocierile cu Tiraspolul, iar pe de alta, a legitimat pretenţiile separatiştilor în vederea făuririi unui stat aparte.
Reieşind din actualele frontiere administrative, cea mai clară imagine a Transnistriei ne-ar putea-o da frontierele celor cinci raioane transnistrene ale Republicii Moldova şi raioanele transnistrene ale regiunii Odesa, un spaţiu cu o suprafaţă de 25,1 mii km2 (4,2 mii km2 în Republica Moldova şi 20,9 mii km2 în Ucraina) şi o populaţie de 2.720 mii locuitori (630 mii – în Republica Moldova şi 2090 mii – în Ucraina). Deşi prezenţa permanentă a etnicilor români în ţinut este dezminţită, cu diverse ocazii, de propaganda imperială, ar fi eronat să contestăm drepturile acestora asupra pământurilor menţionate în favoarea ruşilor sau a ucrainenilor, din simplu motiv că slavofilii apăruseră aici doar după 1792, când colonizările, devinite o prioritate a politicii statului rusesc şi bazate pe anumite directive speciale, au pus baza migraţiei organizate a populaţiei de alte etnii în Transnistria. Ignorând valurile migraţioniste sporadice din secolele XV-XVI, observăm că stânga Nistrului a început să fie colonizată preponderent din sec. XVII. În acest context, e lesne de îneles că pătrunderea în teritoriul bugo-nistrean a unor seminţii slavone răzleţe încă pe vremea stăpânirii hunilor, nu poate fi considerată drept temei pentru a justifica teoria “slavităţii” ţinutului. Ruşii, ucrainenii şi cazacii, în număr foarte mic, încep să pătrundă în Transnistria abia după 1752, în urma anexării de către Rusia a aşa-zisei Novorusii Occidentale (peste patru decenii după încheierea tratatului de la Luţk de aliere în lupta antiotomană dintre Ţara Românească şi Rusia). Astfel, pentru prima oară în istorie, Moldova s-a învecinat cu noul Imperiu ţarist doar în 1787, după ce Rusia ocupaseră spaţiului bugo-nistrean. Şi faptul că etnicii moldoveni (concentraţi preponderent în cele cinci raioane transnistrene ale Republicii Moldova) reprezintă, potrivit unor estimări, doar circa 11% din populaţie (fără a se ţine cont de o importantă diasporă moldovenească în regiunea Odesa) se explică prin diminuarea continuă a populaţiei moldoveneşti (care reprezenta majoritatea populaţiei sedentare într-un peisaj etnic regional tătaro-românesc) atât în urma imigraţiei ruse şi ucrainene, cât şi din cauza slavizării masive a etnicilor români din regiune în perioada menţionată.
Deşi apologeţii ţarismului şi ai regimului totalitar, falsificând adevărul istoric, au întreprins multiple tentative de a prezenta teritoriile din stânga Nistrului drept unele foarte slab populate până la acapararea acestora de către Imperiul Rus , atunci când (în pofida semnării tratatului de pace de la Iaşi) ocupaseră definitiv Oceacovul (1792), ruşii găsiră aici mai multe sate moldoveneşti (cu o populaţie preponderent moldovenească), denumirile cărora s-au păstrat până în prezent. Chiar dacă unii cercetători slavofili susţin originea rusească sau turcească a denumirilor toponomastice din regiune, faptul că aşezările umane din bazinul Nistrului, fiind cu adevărat îngemănate şi având o evoluţie identică cu cele din bazinul Prutului, Siretului, Oltului Dunării etc., s-au dezvoltat în acelaşi mod pe trunchiul puternic al limbii, culturii şi civilizaţiei autohtone, constituie o probă deosebit de importantă privind identitatea şi unitatea neamului românesc în spaţiul ce pe drept şi dintotdeauna i-a aparţinut. Cu toate că ucrainizarea populaţiei a cauzat asimilarea totală a localităţilor moldoveneşti din zonă, ele au fost atestate nu doar în regiunea Oceacov, ci şi spre nord de aceasta, de la râurile Iagorlâk şi Codâma până la poalele Carpaţilor, teritoriul respectiv (care făcea parte din voievodatul Braţlav) fiind denumit “Podolia Mică”.
De altfel, în baza tratatului de la Iaşi, Rusia, de rând cu Austria, urma să evacueze Moldova fără a-i ştirbi frontierele. Dorind să ajungă la Ţarigrad, ruşii căutau să realizeze testamentul politic al lui Petru cel Mare: să întindă hotarul ţării sale tot mai departe spre sud şi să cuprindă ţărmul Mării Negre şi gurile Dunării, pentru a-şi deschide calea pe uscat în Peninsula Balcanică. Astfel, prin pacea de la Iaşi, frontiera a fost mutată pe râul Nistru, Moldova fiind obligată să accepte vecinătatea unui nou imperiu expansionist.
Încercările de a justifica separatismul transnistrean pe motive istorice, contestând prezenţa în regiune a strămoşilor noştri (atât în istoriografia rusă, cât şi în cea ucraineană care atestă prezenţa slavă în spaţiul bugo-nistrean în sec. IX-XII doar bazându-se pe campaniile migraţioniste ale slavilor din secolele anterioare sau pe limitele extinderii Rusiei Kievene ) se dovedesc utopice şi par a urmări anumite scopuri politico-ideologice, cu atât mai mult că nu există nici o dovadă că teritoriul transnistrean ar fi fost temeinic controlat de slavi. În acest context, raţionamentele istoriografilor români în favoarea românităţii acestor pământuri (bazate atât pe prezenţa daco-romană şi, ulterior, valahă, cât şi pe toponomastica regiunii nistrene inclusiv până la poalele Carpaţilor) sunt mult mai argumentate.
Din cele relatate reiese că, deşi Transnistria n-a fost un teritoriu politic moldovenesc, totuşi, apartenenţa acesteia spaţiului etnocultural românesc este incontestabilă, iar românii transnistreni (în pofida tentativelor istoriografiei ruse de a dezminţi românitatea ţinutului doar invocând dominaţia politică asupra teritoriului şi “uitând” de cea etnică), constituie populaţia care a suportat un regim de ocupaţie şi opresiune naţională din partea Imperiului Rus.
Interesul diferitelor puteri expansioniste pentru Moldova dintre Prut şi Nistru se explică prin poziţia strategică a acestui teritoriu: ieşirea la Marea Neagră, realizabilă prin ocuparea sudului acestei provincii şi a cetăţilor sale.
Deşi susţinătorii ambiţiiilor imperiale nu concep evoluţia istorică a popoarelor care, pe parcursul multor secole, au fost dezmembrate de către altele mai puternice şi mai agesive (în perioadele respective nefăcând parte din statele naţionale în cauză), o simplă analiză a hărţilor istorico-geografice ne permite să constatăm că între sudul Rusiei (nu a Imperiului Rus !) şi raioanele Moldovei din stânga Nistrului există un imens spaţiu geografic (cu o lungime de 800-900 km) în care şi-a format statalitatea actuală poporul ucrainean.
Pe parcursul sec. XIX, într-o încercare de a câştiga accesul la Marea Mediterană, Imperiul Rus s-a proclamat drept salvatorul Balcanilor, în special al naţiunilor slave, sponsorizând mişcările pentru independenţă ale muntenegrilor, sârbilor, bulgarilor, grecilor, fapt după care a căştigat războiul din Germania, încercând să controleze ideologic întregul areal Balcanic. Astfel, putem conchide că politica Rusiei în Balcani intră într-o nouă fază.
În secolul XX, elaborându-şi politica expansionistă, Rusia pornea de la premisa că revendicările României asupra Basarabiei nu puteau fi realizate decât cu preţul unui război victorios. Pentru a evita o confruntare miitară directă şi având în vedere semnificaţia deosebită care-i revenea României în realizarea planurilor sale expansioniste, Rusia (contrar obiectivului românesc de înfăptuire integrală a unităţii românilor) şi-a asumat răspunderea sprijinirii dezideratului naţional prin alipirea la Patria-mamă a celor 4 milioane de români aflaţi sub austro-ungari şi care doreau să se unească cu fraţii lor.
Anume prin politica Rusiei ar putea fi explicat faptul că românii transnistreni au rămas pe parcursul anilor în umbra atenţiei conaţionalilor de peste Prut. Integrarea teritoriilor din stânga Nistrului în componenţa Imperiului Rus şi ameninţările faţă de teritoriile naţionale româneşti neutralizau sau chiar excludeau orice tentativă de exprimare a unor interese şi afinităţi etnice. Iar anexarea Basarabiei în 1812 a dus la concentrarea întregii atenţii asupra provinciei româneşti în cauză, în perspectiva eliberării şi alipirii acesteia României. Caracterul românesc al ţinutului (recunoscut până şi de contele rus Panin care nutrea ideea de a muta toată populaţia Moldovei în Transnistria şi de a crea acolo o Moldovă Nouă, sub oblăduirea pravoslavnică a împărătesei Rusiei Ecaterina a II-a ) este confirmat chiar şi în „Marea enciclopedia rusă” din 1907, unde se menţionează că populaţia autohtonă a judeţului Ananiev o constituiau moldovenii.
Reacţia ostilă a sovieticilor la renaşterea naţională a românilor transnistreni care pledaseră pentru unirea cu România s-a manifestat print teroare şi răzbunare îndreptată împotriva băştinaşilor, imediat ce valul integrator al revoluţiei bolşevice din 1917 a ajuns la Nistru. Eşecul campaniei declanşate de serviciile speciale ruseşti împotriva intenţiei poporului de a lichida frontiera de pe Prut i-a determinat pe sovietici să nu recunoască actul unirii Basarabiei cu România (1918) (care de fapt reflecta dreptul istoric al românilor la autodeterminare şi aspiraţia naturală a majorităţii acestora de a trăi într-un stat-naţiune), determinând izbucnirea, în 1919, de-a lungul frontierei româno-sovietice a numeroase incidente, provocate de incursiunile unităţilor armatei roşii pe malul drept al Nistrului, unele dintre care (Hotin, 23-31 ianuarie 1919; Tighina, 27-28 mai 1919 etc.) avuseră caracter de “răscoale”. Astfel, ambiţiile geopolitice ale Moscovei au împiedicat restabilirea relaţiilor de prietenie între etnicii români, ruşi şi ucraineni din regune.
Planurile politice ale contelui Panin realizate în timp de bolşevici şi-au găsit expresia în forma unei efemere Republici Moldoveneşti: cu toată rezistenţa ucraineană, interesele politice clare au determinat guvernul de la Moscova să creeze, la 12 octombrie 1924, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească transnistriană, prin însăşi denumirea acesteia fiind accentuată predominarea populaţiei moldoveneşti (circa 80%) în formaţiunea nou-creată. Conform propagandei staliniste, RASSM a fost înfiinţată pentru a suplini „anomalia” lipsei poporului moldovenesc de o viaţă politică proprie ca urmare a evenimentului din 1918. Trasând frontiera vestică a noii “statalităţi” pe râul Prut, sovieticii, practic, au inclus în componenţa acesteia şi Basarabia, drept motiv invocând cererea autorităţilor locale procomuniste de a-i elibera pe românii dintre Prut şi Nistru de sub “jugul” românilor, pentru ca Basarabia să fie unită cu R.S.S. Moldovenească. “Statalitatea” proaspăt creată (care nu cuprindea întreg teritoriul Transnistriei locuit de români) nu era concepută să favorizeze libera afirmare a populaţiei române din teritoriu şi a culturii acesteia, ci, mai curând, să creeze la răsărit de Nistru un focar de atracţie pentru românii din Basarabia, astfel neliniştind guvernul român şi menţinând o stare de agitaţie continuă.
În RASSM, autorităţile bolşevice, inspirate atât de conducerea de partid şi sovietică a URSS, cât şi de Internaţionala Comunistă, au realizat o intensă politică de moldovenizare, scopurile acesteia fiind următoarele: trecerea lucrărilor de cancelarie în aparatul de stat la “limba moldovenească”, sporirea numărului moldovenilor în aparatul administrativ şi de stat, atragerea moldovenilor în partidul bolşevic, în comsomol şi în sindicate, crearea condiţiilor necesare pentru ca populaţia moldovenească să poată studia în limba maternă în instituţiile de învăţământ mediu şi superior, dezvoltarea “culturii şi a limbii moldoveneşti”. În viziunea oficialilor sovietici, moldovenizarea era privită ca o activitate de educare a populaţiei române din Transnistria în spiritul valorilor noi impuse de regimul bolşevic, de sporire a sentimentului lor de loialitate faţă de regimul sovietic. În realitate, aceste acţiuni n-au fost decât un paravan pentru acreditarea teoriei moldoveniste privind existenţa în RASSM şi în Basarabia a unui popor deosebit de cel român şi vorbind o limbă diferită de cea română, astfel asigurându-se suportul ideologic necesar şi un “spor de legitimitate” actului creării formaţiunii autonome moldoveneşti. Acţiunile masive orientate împotriva populaţiei româneşti prevedeau convertirea acesteia la ideologia comunistă şi antrenarea la “construcţia socilistă”, de rând cu pregătirea cadrelor de partid şi sovietice care, la momentul oportun, aveau să sovietizeze Basarabia şi România. Pentru a justifica faptul creării RASSM şi a promova politica de moldovenizare (teoria bolşevică “două limbi, două popoare” acredita ideea şi oferea “argumente” în favoarea existenţei a două limbi şi, respectiv, a două popoare absolut diferite, avându-se în vederea limbile română şi “moldovenească, politică ce a determinat, în anii 1924-1940, până şi ostilitatea ruşilor şi a ucrainenilor din zonă), autorităţile bolşevice încercau să demonstreze că numărul moldovenilor în RASSM era cu mult mai mare decât cel înregistrat de recensămintele ţariste.
Moscova nu planifica cuprinderea tuturor românilor din stânga Nistrului în hotarele pretinsei republici, urmărind prin crearea acesteia doar extinderea influenţei sovietice spre vest, în Memoriul ce argumenta necesitatea creării RASSM acesteia atribuindu-i-se un rol politico-propagandistic aidoma celui pe care-l avea Republica Bielorusă faţă de Polonia sau cea Carelă faţă de Finlanda. Moscova a creat această republică atât pentru a justifica pretenţile URSS asupra Basarabiei care în 1918 se uniseră cu România, cât şi pentru a deruta opinia publică internaţională în faţa căreia clama că România ar fi săvârşit un rapt teritorial împotriva poporului moldovenesc, altul decât cel român . Însuşi Lenin, în 1914, constataseră, în lucrarea sa intitulată “Cu privire la dreptul naţiunilor la autodeterminare”, că, deşi impuşi cu forţa timp de decenii să se numească “moldoveni”, reieşind din noţiunea geografică, şi nu etnică, “toţi moldovenii din Rusia sunt români şi formează o poporaţie, deoarece sunt rupţi de la întreaga naţiune”.
Pentru a asigura „influenţa revoluţionară” asupra Basarabiei, a destabiliza situaţia internă în ţinut şi a intensifica lupta contra României, autorităţile bolşevice au recurs la constituirea, în stânga Nistrului, a obiectivelor militare şi paramilitare, a serviciilor diversioniste şi de spionaj care aveau drept obiectiv întreprinderea acţiunilor teroriste împotriva României, provocarea grevelor şi chiar a unei revoluţii bolşevice în Basarabia. Deşi actul creării autonomiei moldoveneşti fuseseră interpretat în istoriografia sovietică drept o realizare a “politicii naţionale lenininiste a prieteniei popoarelor şi internaţionalismul proletar”, unii deja atunci sesizaseră adevăratul scop urmărit prin crearea acesteia: deoarece Moscova refuza să recunoască actul Marii Uniri din 1918, considerând judeţele româneşti dintre Prut şi Nistru teritorii ale RASSM temporar ocupate de România, RASSM, alias Transnistria, era concepută de administraţia sovietică drept cap de pod pentru o operaţiune de reanexare a Basarabiei. Şi anume atunci a fost deschisă prima filă în istoria “diferendului transnistrean”.
Desemnând începutul constituirii politice a românilor din Transnistria, crearea autonomiei moldoveneşti, parţial corespundea intereselor celor circa 400.000 de români transnistreni, cu toate că aceştia, ani la rând, pledaseră pentru unirea cu Basarabia şi România. Deşi noua republică (cu cele 3 limbi oficiale: “moldovenească”, rusă şi ucraineană) nu i-a cuprins pe toţi etnicii moldoveni din arealul nipro-nistrean, iar frontierele nici măcar nu-i atingeau Bugul, darămite să fie trecute peste apele râului, proclamarea acesteia a fost o adevărată sărbătoare pentru etnicii moldoveni. “Eticheta” moldovenească a RASSM sfidează adevărul politic: republica a fost condusă de evrei şi ucraineni, iar elementul autohton moldovenesc a fost supus persecuţiilor sistematice, distrus material şi într-un număr considerabil expulzat în Siberia. Astfel se explică şi faptul că la doar opt ani de la constituire repubica trecuseră printr-o foamete cumplită, în urma căreia au murit peste 20 mii de oameni.
Cu toate că sintagma “limba moldovenească” (exclusiv în sensul de “grai moldovenesc”, fără atribuirea unui caracter de sine stătător faţă de dialectele vorbite în celelalte provincii româneşti) fusese utilizată atât în lucrările cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, cât şi în cele ale savantului şi cronicarului Dimitrie Cantemir, anume în RASSM, creată în scopuri politice expansioniste, au fost întreprinse primele încercări de a elabora şi implementa o “limbă moldovenească”, “deosebită şi independentă de cea română”. Aceste încercări, făcute pentru a justifica necesitatea creării unui stat moldovenesc la est şi la vest de Nistru, constituiau de fapt expresia lingvistică a pretenţiilor teritoriale sovietice faţă de România, o continuare prin metode mult mai rafinate a politicii de rusificare în noile condiţii geopolitice de după primul război mondial. De altfel, faptul folosirii concomitente a glotonimului “limba română” şi a numelui “limba moldovenească” în Basarabia, până în 1918, n-a însemnat nicidecum un raport de opoziţie între acestea, de cele mai multe ori desemnând limba vorbită, şi nu cea scrisă, fenomen remarcat, atât în 1885, într-o scrisoare adresată de către şeful guberniei general-gubernatorului provizoriu de la Odesa , cât şi în raportul secret, din 19 februarie 1913, al rotmistrului Creciunesco către superiorii săi.
Constanţa majorităţii etnicilor moldoveni în stânga Nistrului, atestată începând cu 1792, reprezintă o dovadă elocventă a faptului că teritoriul transnistrean este unul moldovenesc strămoşesc. Deoarece, odată cu anexarea Basarabiei, în 1812, Rusia ţaristă n-a unificat populatia românească din imperiu, ci a păstrat-o scindată, teritoriul populat de români din stânga Nistrului nu a fost inclus în gubernia Basarabia, ţinând de alte unităţi administrativ-teritoriale (Kameneţ-Podolisk, Herson şi altele), putem conchide că prin crearea autonomiei nistrene a fost realizat parţial (deşi limitat de politica sovietizării promovată de centru) dreptul românilor transnistreni la autodeterminare.
În perioada sovietică, realizând una dintre direcţiile principale de activitate a partidului comunist (bolşevic) – deznaţionalizarea populaţiei, asupra băştinaşilor din Moldova sovietică a fost exercitată o teroare ideologică incomparabilă în ceea ce priveşte falsificarea istoriei românilor moldoveni (de rând cu o presiune fără precedent asupra Bisericii Ortodoxe, care, în urma unor restricţii şi transformări forţate, urma să devină un organism nefuncţional, incapabil să mulţumească necesităţile şi aşteptările comunităţilor creştin-ortodoxe), ţinta urmărită fiind infectarea conştiinţei de neam şi focalizarea educaţiei în domeniul internaţionalismului proletar şi al urii faţă de statul şi poporul român. Odată cu raptul Basarabiei de către Uniunea Sovietică, maşina stalinistă de represalii a traversat Nistrul, stârnind o rezistenţă antisovietică a populaţiei , consecinţele acestei politici fiind evidente şi actualmente. Până şi funcţionarul de partid M.Kodin, de la Moscova, a remarcat, în cartea sa, “paradoxul supărător”: faptul condamnării, de către conducerea RSSM, a relaţiilor de prietenie dintre populaţia Moldovei şi cea a României (în pofida unităţii lingvistice, culturale şi teritoriale ale acesteia), ce a condus la tensionarea situaţiei în societate după implozia colosului sovietic.
Astfel, răpind Basarabia şi nordul Bucovinei, Stalin, prin cedarea Ucrainei a unei părţi a teritoriilor româneşti, personal a delimitat frontierele actualei Republici Modova, în consecinţă populaţia română ce începuseră să aparţină noilor unităţi administrativ-teritoriale separate din cadrul Uniunii Sovietice rămânând în afara statului unitar românesc, fapt care explică prezenţa în regiunile fostei republici ucrainene a zeci de mii de moldoveni transnistreni.
Folosită iniţial drept argument de legitimare a enclavei separatiste nistrene, “statalitatea” republicii moldoveneşti în componenţa RSS Ucrainene în anii 1924-1940 a fost invocată, ulterior, doar ocazional, deoarece raţionamentul respectiv contestă dreptul formaţiunii pseudostatale asupra oraşului Bender care nu a fost parte a RASSM, totodată provocând dezbateri pe marginea teritoriilor româneşti cedate Ucrainei ca urmare a formării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti cu capitala la Chişinău.
Imediat după ocuparea Basarabiei de către Armata Roşie, lui Stalin i s-a demonstrat filmul evenimentului. Nefiind marcat de mulţimilea de moldoveni ieşiţi cu flori pentru a-i întâmpina pe “eliberatorii” glorioşi, deja la a treia vizionare a filmului, “conducătorul poparelor” a oprit filmul şi a cerut imperativ să-i fie arătată ieşirea la Dunăre, care simboliza calea spre Balcani şi de acolo spre Mediterană, zona care a constituit marea strategie a lui Stalin, scopul secret al Pactului încheiat cu Hitler în 1939, un obiect strategic de o mare importanţă în planul stalinist de creştere a numărului republicilor sovietice pe contul Europei.
O dată cu transformarea RASSM în RSSM (2 august 1940), Ucraina a insistat asupra revizuirii frontierelor noii republici, pronunţându-se pentru păstrarea în componenţa sa a raioanelor preponderent ucrainene ale fostei autonomii moldoveneşti. Astfel, deşi partea apuseană a Transnistriei (adică raioanele de pe Nistru) a rămas în componenţa RSSM, patru raioane nord-basarabene (Hotin, Secureni, Noua Suliţă şi Chelment), nouă raioane sud-basarabene (Reni, Chilia, Ismail, Bolgrad, Akerman, Sărata, Tatarbunar, Arciz şi Tarutino) şi cinci raioane din estul Transnistriei (Balta, Birzula, Kodima, Ocnele Roşii şi Anani), cu o suprafaţă totală de 20.500 km2, au fost cedate Kievului, cu toate că în cinci dintre acestea (Noua Suliţă, Balta, Ismail, Reni şi Bolgrad) ucrainenii erau în minoritate. Fiind un act absolut ilegal, determinat de interesele strategice ale Moscovei, formarea RSSM (la fel ca şi cel al dezmembrării RASSM), constituia încă o faţetă a regimului totalitar bolşevic care, extinzându-şi teritoriile spre vest, a înscris cele mai dramatice pagini în istoria contemporană a românilor moldoveni.
Deoarece încă în perioada sovietică transnistrenii, indiferent de apartenenţa naţională, îi priveau cu o superioritate pe basarabeni, anume atunci pregătindu-se terenul pentru “divorţ”, nu e de mirare că în 1988, odată cu slăbirea presiunii exercitate de Partidul Comunist, KGB şi administraţia unională, cele “două maluri” ale Nistrului au început să se distanţeze, problemele de ordin naţional-lingvistic constituind doar un pretext în procesul de separare a acestora.
În urma măsurilor de reprimare (teroare, închisori, deportări şi asasinări) utilizate de către Kremlin în calitate de instrumente administrative de bază pentru instaurarea puterii sovietice în teritoriile proaspăt ocupate şi modificarea structurii etnice a acestora, cota băştinaşilor aflaţi în afara hotarelor RSSM s-a majorat de la 14,6% (la finele anilor ’50) la 16,6% (în 1989), în locul lor fiind adus un număr semnificativ de colonizatori. Şi elementul forte al acestei politici îl constituia Transnistria, industrializarea excesivă a căreia în perioada sovietică (estimată la 38% din potenţialul economic republican – în special, întreprinderile secrete de producţie militară, de subordonare unională, majoritatea situate în stânga Nistrului, erau dirijate, în mod direct, de la Moscova ) a favorizat o masivă emigraţie rusă, care a crescut spectaculos în timpul perestroikăi. Ca urmare a propagandei sovietice, care implementaseră politica identităţii destinelor “moldovenesc” şi rusesc în urma “eliberărilor” din 1792 şi 1812, pentru a susţine legalitatea anexării teritoriilor româneşti până la Prut, a fost lansată teoria “moldovenismului” care acredita ideea potrivit căreia moldovenii ar fi un popor distinct de cel român, iar limba “moldovenească”, s-ar fi deosebi radical de cea română.
Aceste invenţii staliniste s-au conturat în enclava nistreană, după 1990, într-o identitate nouă: “poporul transnistrean” şi “republica moldovenească nisrtreană” (RMN), imaginea respectivă fiind promovată cu zel, în scopuri propagandistice, pentru a demonstra “deosebirea radicală” dintre popoarele moldovenesc, român şi “transnistean”.
Scopul promovării limbii române sub numele de “limba moldovenească” l-a constituit tendinţa de a opri procesul de edificare a conştiinţei naţionale româneşti în Basarabia şi, în ultima instanţă, a revenirii celei din urmă la Patria-mamă , teoria respectivă fiind materializată în 2003, odată cu apariţia primului “Dicţionar moldovenesc-român”.
Din păcate, românii transnistreni nu au manifestat o susţinere activă a revendicărilor istorice (limbă, alfabet, identitate naţională) ale basarabenilor din 1989, mulţi dintre ei percepând absolut deformat aspectele de ordin naţional-politic: două secole de rusificare intensă au lăsat amprente adânci pe mentalitatea acestora. Astfel se explică şi faptul că, simţindu-se apropiaţi psihologic reprezentanţilor altor etnii, ei au putut fi mai uşor manevraţi de liderii separatişti tiraspoleni.
Evenimentele produse de la proclamarea suveranităţii Republicii Moldova au demonstrat cu lux de amănunte că Rusia (imperială, sovietică sau democratică), în orice situaţie rămâne constant fidelă intereselor sale geopolitice. Astfel se explică şi aplicarea de către conducerea URSS (ca răspuns la tendinţele de obţinere a independenţei ale câtorva republici sovietice), drept antidot pentru procesele de dezintegrare a imperiului sovietic, a tacticii “cui pe cui se scoate” şi a politicii de stimulare a separatismului în republicile “răzvrătite”. De altfel, la începutul anului 1990, când în R.S.S. Moldova a devenit evidentă instituirea unui regim naţional dornic să schimbe orânduirea socialistă de stat, desprinzând republica de imperiul sovietic, Moscova nu putea concepe o asemenea “insolenţă” din partea Chişinăului.
După ce congresul al doilea al Frontului Popular (din iunie-iulie 1990) şi-a făcut publice obiectivele primordiale de activitate, în serviciul unionismului au fost puse valorile naţional-culturale ale poporului pe care acesta le păstraseră în decursul istoriei. O atare orientare politică a fost boicotată de populaţia alolingvă din zonele transnistreană şi găgăuză care, pronunţându-se categoric împotriva unei asemena perspective, a recurs la crearea formaţiunilor statale anticonstituţionale, astfel provocând o revoltă a românilor moldoveni de pe ambele maluti ale Nistrului.
Deşi în cadrul şedinţei din 2.11.1990 a sesiunii Legislativului de la Chişinău, P.Lucinschi, prim-secretar al C.C. al P.C.M., informându-i pe deputaţi despre rezultatele întâlnirii dintre membrii C.C. al P.C.M. cu Preşedintele M.Gorbaciov, relataseră că “preşedintele URSS s-a pronunţat fără echivoc pentru menţinerea integrităţii şi suveranităţii Moldovei şi a condamnat acţiunile celor care încearcă s-o dezbine, provocând discordie între popoare” , în aceeaşi toamnă a lui 1990, Moscova, sfidând Declaraţia de suveranitate a Republicii Moldova, s-a implicat masiv şi brutal în afacerile interne ale Chişinăului, pentru a compărea, în scurt timp, în rolul de “pacificator”. O mărturie expresivă a faptului că Moscova n-a fost doar un spectator impasibil al amplei acţiuni de dezmembrare a republicii îl constituie cu prisosinţă şi decretul Preşedintelui Gorbaciov din 22.12.1990 (“Cu privire la măsurile de normalizare a situaţiei din RSS Moldova”), prin care acesta garanta integritatea republicii doar în cadrul URSS, cerându-i Parlamentului de la Chişinău să renunţe atât la aprecierea dată actului nelegitim de proclamare a RSSM din 2 iunie 1940 şi la supremaţia legislaţiei republicane asupra celei unionale, cât şi la oficializarea “limbii moldoveneşti” în republică, ceea ce, în definitiv, însemna renunţare la autodererminare.
Noua strategie privind crearea pe teritoriul Moldovei independente şi suverane a două enclave separatiste (nistreană şi găgăuză), elaborată, la Kremlin, de comun acord cu separatiştii tiraspoleni, şi menită să împiedice ieşirea republicii din URSS a fost realizată de ministerele de forţă unionale, în colaborare cu Marele Stat-Major al Armatei Sovietice.
Obiectivul major urmărit de Rusia în Transnistria l-a constituit menţinerea Republicii Moldova sub tutela politică a fostului centru decizional post-sovietic, regiunea nistreană fiind utilizată pe post de un fitil amorsat care poate fi oricând reaprins, totodată încercându-se conferirea intereselor sale în zonă a unei terminologii “achizitorii”, precum termenii “blijnee zarubejie” (străinătatea apropiată), “obşcee prostranstvo” (spaţiul comun) “zveno SNG” (veriga CSI) etc. Astfel se explică şi declaraţia reprezentantului “Institutului Naţional de Strategie al Federaţiei Ruse”, Stanislav Belkovski, care a sesizat că Preşedintele Putin ar accepta unirea Basarabiei cu România în shimbul independenţei Transnistriei.
Importanţa geopolitică a regiunii nistrene pentru Rusia are mai multe aspecte. Primo, atât timp cât guvernul de la Chişinău este incapabil să-şi exercite autoritatea totală asupra acesteia, el nu poate pretinde că deţine controlul asupra unei republici independente. Secundo, datorită industrializării regiunii în perioada sovietică, Transnistria a furnizat o treime din producţia industrială a Moldovei şi peste 50% din bunurile de consum. Terţo, cea mai mare parte a materiilor prime şi a energiei Chişinăul îl primeşte fie direct de la Tiraspol, fie peste teritoriul acestuia. Transnistria reprezentând un interes geostrategic pentru ruşi în cazul unui război clasic şi cu condiţia ca Ucraina să fie un aliat al Rusiei, conflictul transnistrean (singurul conflict politic, şi nu etnic, în spaţiul ex-sovietic ) are pentru Moscova (ca şi pentru Kiev) o importanţă geopolitică, dar cu totul alta decât cea explicată de Chişinău, importanţă care constă atât în dorinţa Moscovei de a împiedica unirea Republicii Moldova cu România, cât şi în posibilitatea de a avea un stat moldovenesc manevrabil.
Interviurile realizate de autor în vara anului 2003, redate în rândurile de mai jos, ne demonstrează cu prisosinţă că majoritatea respondenţilor percepe conflictul transnistrean ca fiind unul geopolitic, sau politic, şi nicidecum interetnic, cum a dorit să fie prezentat iniţial de Kremlin.
Astfel, în opinia împărtăşită atât de către generalul Nicolae Petrică cât şi de către istoricul Anatol Ţăranu, conflictul transnistrean, “rezultat din implozia Uniunii Sovietice”, este determinat de “dorinţa Moscovei de a-şi menţine influenţa în spaţiul post-sovietic şi a putea influenţa Balcanii din Moldova”, în acest scop recurgându-se la implementarea în practică a ideii unuia dintre “părinţii separatismului”, Lukianov, care prevăzuseră iniţial rolul Transnistriei pe post de “un cuţit în spatele Chişinăului”.
În opinia celor intervievaţi de autor, conflictul transnistrean este calificat în modul următor: o consecinţă a procesului de destrămare a Uniunii Sovietice, un conflict între tendinţa Moscovei de a menţine controlul asupra spaţiului controlat şi tendinţele fostelor republici unionale de a obţine independenţa, în acest scop recurgându-se la exploatarea unor anumite elemente de vulnerabilitate, a unelor deosebiri, în special de ordin etnic ; deşi cu o componenţă etnică în prima fază, acesta e un conflict geopolitic care a fost provocat, în forma lui violentă, de Centrul unional (ulterior această iniţiativă fiind preluată de Federaţia Rusă) cu scopul de a-şi menţine influenţa în zonă ; un plan diabolic al Moscovei (acest fapt fiind recunoscut ulterior şi de către şeful comuniştilor ruşi, Ghenady Selezniov, care a declarat, în Parlamentul de la Chişinău, că acesta a fost programat, inscenat, pentru a împiedica reunirea Republicii Moldova cu România) ; un conflict cu elemente constitutive atât de ordin ineretnic, cât şi politic, o consecinţă a unor realităţi obiective şi subiective la acel moment ; un conflict de interese interstatele, determinat de interesul geopolitic al Rusiei în Balcani ; “o agresiune a Federaţiei Ruse împotriva Republcii Moldova” ; o invazie a armatei ruseşti în statul independent şi suveran Republica Moldova ; un război al independenţei Republicii Moldova purtat împotriva Federaţiei Ruse .
Conotaţia politică a conflictului este susţinută, la fel, de către generalul de poliţie Victor Catan (“conflictul politic declanşat de către forţele proimperiale ale fostului imperiu sovietic împotriva statului Republicii Moldova pentru faptul că în republică s-a iscat o mişcare de renaştere naţională care a refuzat să semneze aderarea la Uniunea Sovietică” ), de către primarul Mihai , de către generalul Victor Grab , de către ministrul Vasile Şova , şi de către coloneii de armată Alexandru Gorgan şi Andrei Covrig.
Relatându-ne, în interviu, despre substraturile conflictului transnistrean, preşedintele Snegur a remarcat refuzul Moldovei de a semna Tratatul unional (“Anume eu am fost acela care am primit primul reproş de la Gorbaciov, la o şedinţă a Consiliului Federaţiei, când mi s-a spus că, dacă Moldova nu va semna (Tratatul), atunci vom avea încă două republici: nistreană şi găgăuză”), rezumând că “la baza conflictului au stat şi stau, până în prezent, interesele Moscovei, interesele Kremlinului pentru această fâşie de pământ, în calitate de cap de pod spre Balcani”. Despre aceeaşi avertizare a lui Gorbaciov adresată conducerii republicii în prezenţa conducătorilor Uniunii Sovietice (Gorbaciov, Râjcov, Primakov) relatează şi Ion Hadârcă.
O probă incontestabilă a caracterului geopolitic al conflictului o reprezintă şi implicarea directă în războiul de pe Nistru, de partea separatiştilor, a unităţilor Armatei a 14-a ruse conduse de generalul Lebedi, care, de altfel, a contribuit în mod decisiv la dotarea cu cel mai sofisticat armament a rebelilor transnistreni.
Cu toate că partea transnistreană a fostei RSSM n-a făcut parte din România Mare (în perioada interbelică, când teritoriul cu denumire colonială de Basarabia era parte a României, Transnistria a constituit embrionul RASSM, prin existenţa căreia se încearcă legitimarea prezenţei sovietice în Basarabia), iar populaţia regiunii nu pare a se identifica cu cel de-al doilea stat românesc, totuşi “capul de pod” transnistrean constituie o întruchipare a pretenţiilor teritoriale imperiale.
Mâna veneticilor care, găsind adăpost în Moldova sovietică, au pus bazele procesului secular de denaţionalizare a ţinutului, a croit după placul lor harta Moldovei, provocând râuri de sânge pe acest pământ multipătimitor şi (culmea!) strigând în gura mare că sunt lipsiţi de drepturi politice şi naţionale.
În ultimii ani, mass-media din Rusia şi enclava nistreană, în unison cu o mare parte a politicienilor cu viziuni imperial-şoviniste, susţinând idea eronată a apartenenţei teritoriului transnisrean Rusiei, şi chiar având impertenenţa de a-l considera “pământ rusesc străvechi” doar invocând “argumentul” că pentru acesta “s-au plătit multe vieţi” (parcă “uitând” câte vieţi au fost curmate în urma multiplelor intervenţi ale armatelor ruseşti în diverse perioade istorice), au întreprins nenumărate tentative de a contesta suveranitatea Republicii Moldova în cele cinci unităţi administrative estice, pentru a crea premisele necesare celei de-a patra dezmembrări a Moldovei. Până şi în cadrul unei adunări a ofiţerilor garnizoanei Tiraspol, din 12.09.1991, falsificându-se grosolan adevărul istoric, s-a afirmat cum că până la 1917 raioanele din stânga Nistrului au constituit parte componentă a statului rus şi niciodată n-ar fi intrat în componenţa unui alt stat, idee susţinută şi de publicaţia rusească “Izvestia” în care se afirma că regiunea respectivă n-a intrat niciodată în componenţa Moldovei.
Perspectiva aplanării conflictului transnistean rămâne incertă până în prezent. La acest început de mileniu, actualitatea problemei transnistrene se impune cu o perseverenţă deosebită: teritoriul e populat de cea mai puternică comunitate naţională care, deşi a continuat să trăiască în contact direct, totuşi, din ambiţii geopolitice, a rămas în afara noilor frontiere, fiind despărţintă doar de firul unei ape.
Un deceniu de aşa-zisă independenţă a aşa-zisului “stat transnistrean” a demonstrat, însă, că, pe lângă divergenţele de ordin politic ce stau la baza separării acestei regiuni, există, mai curând, faptul că aici smirnovii, antiufeevii, maracuţii şi alţii ca ei prea şi-au intrat în rolul de stăpânitori atotputernici care fac legea reieşind din propriile interese, tratând cele câteva sute de mii de cetăţeni moldoveni din stânga Nistrului ca pe simple unelte în jocurile sale meschine. Astfel, oamenii sunt de peste10 ani ostatici ai ambiţiilor, dar, în primul rând, ai lăcomiei celor care pretind că-i guvernează.
Conflictul din Transnistria, fiind unul dintre cele mai grave conflicte convervate din spaţiul postsovietic , este determinat atât de factori geopolitici, cât şi naţionali. La nivel geopolitic, Rusia, deşi controlează situaţia, nu manifestă nici un interes în vederea soluţionării acestuia, cel puţin atâta timp, cât diferendul nistrean nu-i va ameninţa stabilitatea. Posibilitatea ca evenimentele din Transnistria să iasă de sub controlul autorităţilor autoproclamatei republici nistrene care beneficiază de o susţinere totală a Kremlinului pare iluzorie: e greu să admitem, spre exemplu, varianta implicării Tiraspolului în războiul din Cecenia de partea rebelilor sau a întreprinderii unor acte teroriste îndreptate împotriva Moscovei, acţiuni care ar derermina cu siguranţă o reacţie dură a Federaţiei Ruse.
În concluzie, diferendul transnistrean, de origine geopolitică, soluţionarea căruia reprezintă un imperativ al prezentului, este unul care a menţinut Republica Moldova ca stat independent, a inspirat unele puncte din noua Consituţie şi a obligat Chişinăul să adere la CSI, anume acestuia datorându-se şi existenţa statalităţii Republicii Moldova în caliatea sa de succesoare de drept a RASSM create de bolşevici în 1924.
