Genocidul grecesc din 1914–1922 a fost exterminarea sistematică a populației grecești otomane creștine din Anatolia de către guvernele naționaliste otomane și turce prin masacre, marșuri ale morții, deportări și distrugeri culturale. Sute de mii de oameni au fost uciși, iar majoritatea supraviețuitorilor au fugit în Grecia sau în Imperiul Rus.
La începutul Primului Război Mondial, Asia Mică era diversificată din punct de vedere etnic, cu turci, azeri, greci, armeni, kurzi și alți locuitori. Temându-se de sprijinul grec pentru forțele inamice și căutând o națiune turcă omogenă din punct de vedere etnic, liderii otomani i-au vizat pe creștinii vorbitori de limbă greacă. În 1915, ministrul de război, Enver Pașa, se pare că a încercat să abordeze „problema greacă” așa cum a făcut cu armenii – prin deportări, foamete și ucideri în masă – distrugându-le casele și comunitățile.
Grecii locuiau în Asia Mică încă din anul 1450 î.e.n., aveau orașe fondate precum Smirna și colonii la Marea Neagră, precum erau Trebizonda și Sinope. Cultura greacă s-a răspândit în interiorul țării după Alexandru cel Mare și, sub stăpânirea romană și bizantină, a înlocuit limbile locale cu greaca koine. Până la începutul Evului Mediu, locuitorii regiunii erau predominant creștini ortodocși vorbitori de greacă.
Escaladarea persecuțiilor împotriva grecilor otomani
Cultura greacă a prosperat în Asia Mică timp de un mileniu sub Imperiul Roman de Răsărit, unde a produs figuri notabile precum Sfântul Nicolae și Isidor din Milet. Când popoarele turcice au cucerit regiunea, grecii erau cea mai mare populație a acesteia. Imperiul Trebizond a dăinuit pe coasta Mării Negre până la căderea sa în 1461, după care grecii au devenit treptat o minoritate sub dominația otomană.
Din 1913, Imperiul Otoman a început să expulzeze și să terorizeze grecii din Marea Egee și Tracia Răsăriteană, folosind atât decrete oficiale, cât și violență sub acoperire. Boicoturile, jafurile, masacrele – cum ar fi distrugerea Foceei din iunie 1914 – și batalioanele de muncă forțată au ucis mulți oameni.
Unitățile și oficialii organizațiilor speciale au vizat satele, înlocuind grecii expulzați cu refugiați musulmani. Aceste acțiuni au fost paralele cu politicile împotriva armenilor, extinzându-se la comunitățile grecești din întreaga Anatolie.
Între sfârșitul anului 1914 și 1918, politica otomană față de greci, în special în regiunile de coastă ale Mării Negre și Egee, s-a schimbat de la violență sporadică la deportări sistematice. Inițial, comunitățile creștine au suferit atacuri, jafuri și crime, în ciuda presiunilor germane de a opri persecuția. Din 1915, deportările în masă (care adesea implicau marșuri ale morții), convertirile forțate și relocările în zone neospitaliere – au fost efectuate sub pretextul necesității militare.
Escaladarea violențelor și tragedia din Smirna
Aceste acțiuni au dus la sute de mii de morți. Deși ordinele oficiale solicitau uneori un tratament uman, autoritățile locale și imigranții neregulamentari au comis atrocități pe scară largă, numite „masacre ale albilor”. Până în 1917–1918, deportările s-au extins în interiorul țării, satele au fost repopulate cu refugiați musulmani și s-au format grupuri de rezistență grecești, atingând un vârf de aproximativ 18.000 de luptători, unii servind ulterior în Divizia Greacă Caucaz, care a durat o perioadă scurtă.
După capitularea otomană din octombrie 1918, Puterile Antantei nu au reușit să-i urmărească penal pe majoritatea autorilor genocidului grec și armean, iar crimele au continuat sub mișcarea naționalistă a lui Mustafa Kemal. Din 1919 până în 1922, în timpul războiului greco-turc, ambele părți au comis masacre.
În Marele Incendiu din Smirna din septembrie 1922 au fost uciși aproximativ 10.000-15.000 (unele susțin că numărul morților a fost până la 100.000) de greci și armeni, strămutați până la 200.000 și a dus la deportarea a zeci de mii de bărbați în interior, unde majoritatea au murit. În total, între 213.000 și 368.000 de greci anatolieni au fost uciși între 1919 și 1922. Istoricul Arnold J. Toynbee a susținut că debarcarea grecească la Smirna a contribuit la declanșarea Mișcării Naționale Turce.
Consecințe, recunoaștere și dezbateri privind genocidul grecilor otomani
Tratatul de la Sevres din 1920 a etichetat regimul turc din timpul războiului drept „terorist” și a cerut despăgubiri pentru victimele masacrului, dar acesta nu a fost niciodată ratificat și a fost înlocuit de Tratatul de la Lausanne, care a acordat amnistia. Schimbul de populație greco-turc din 1923 a pus capăt majorității prezenței grecești în Turcia, peste 1,1 milioane de greci fiind relocați în Grecia. Numărul total al morților greci din 1914–1923 rămâne incert. Evenimentele ulterioare, precum Pogromul de la Istanbul din 1955, au redus și mai mult populația greacă.
Raphael Lemkin, care a inventat termenul de genocid, a citat soarta grecilor ca exemplu, iar mulți cercetători și Asociația Internațională a Cercetătorilor în Genocid (2007) i-au dat dreptate, deși unii îl clasifică drept epurare etnică. Alții, precum Dror Ze’evi și Benny Morris, îl văd ca parte dintr-un „genocid de treizeci de ani” mai amplu (anii 1890-1920), în care 1,5-2,5 milioane de armeni, greci și asirieni au fost uciși, înfometați, expulzați sau forțați să se convertească, sub trei regimuri otomane și turcești succesive.
Surse:
- Morris, Benny și Ze’evi, Dror – Genocidul de treizeci de ani: Distrugerea minorităților creștine de către Turcia, 1894–1924 (Tipografia Universității Harvard, 2019).
- Kostopoulos, Tasos – Război și epurare etnică, 1912–1923
- Kitroeff, Alexander – Grecii din Egipt, 1919–1937: Etnie și clasă.
Foto: Foceea în flăcări, în timpul masacrului comis de turci în iunie 1914.
Citește și:
