a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos
Florentin, din harul şi mila Atotputernicului Dumnezeu, prin graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate statornic rugătoare, iubiţilor creştini greco-catolici şi tuturor credincioşilor creştini, de Dumnezeu iubitori, „Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul nostru Isus Hristos, Cel ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre” (cf. Gal 1,3).
Iubiţi credincioşi,
Mărita Sărbătoare a Naşterii Domnului nostru Isus Hristos ne oferă, şi în acest an, bucuria de a ne îndrepta, cu recunoştinţă şi reverenţă, gândul spre El, Cel care ne-a iubit atât de mult, încât ni S-a dăruit prin Fiul Său.
Avem un Dumnezeu care “se gândeşte” mereu la noi, oamenii (cf. Ps 8,4), la mântuirea şi fericirea noastră.
Dar oare noi mai găsim un timp şi un loc în viaţa noastră pentru a ne înălţa gândul spre Dumnezeu? Ce gânduri ne preocupă acum, la Sărbătoarea de Crăciun? Fireşte, în aceste zile ne-am ocupat mai mult de aspectele practice, acelea care ne răpesc adeseori chiar şi timpul de rugăciune, de aprofundare a misterului pe care îl sărbătorim. De aceea, vă propun să oprim o clipă vârtejul gândurilor şi să rămânem reculeşi în faţa unui adevăr pe care îl rostim zilnic în Simbolul Credinţei: „(Cred) într-Unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, (…) care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din Ceruri şi S-a întrupat de la Spiritul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”. Un mare mister al credinţei: Dumnezeu S-a făcut om pentru noi! Hristos S-a născut pentru noi! Aceasta ne dovedeşte iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, căci „întru aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, că pe Fiul Său Cel unic născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem” (cf. 1 Io 4,9).
Cu adevărat Dumnezeu „S-a gândit” şi „Se gândeşte” mereu la mine!
Iubiţi credincioşi,
Vă propun câteva reflecţii, care să ne ajute să înălţăm gândul nostru spre El. Vom porni de la misterul Dumnezeului iubitor de oameni, care S-a smerit pe Sine pentru a deveni asemenea nouă. Apoi vom privi spre aceia care L-au primit pe Cel venit între oameni şi acceptând umilirile vieţii şi-au împlinit cu demnitate misiunea, devenind „oameni ai lui Dumnezeu”. Astfel, Dumnezeu redă oamenilor demnitatea de fii ai Săi, prin Fiul Său. Alături de firul evanghelic vom citi şi câteva gânduri din scrierile episcopilor noştri mărturisitori şi martiri, în care remarcăm acelaşi itinerar spiritual: au primit cu smerenie umilirile impuse, dar şi-au păstrat cu demnitate tezaurul credinţei şi, astfel, au devenit, mărturisitori şi martiri ai Bisericii, „oameni ai lui Dumnezeu”.
Dumnezeul iubitor de oameni
„Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Isus” (cf. Fil 2,5)
Dumnezeu nu a rămas „închis” în Cerul Său, după momentul creaţiunii, ci „S-a aplecat” mereu cu iubire şi a privit spre om, plămada mâinilor Sale, animată de suflul Său. Mai mult chiar, Dumnezeu „S-a golit de Sine”, acceptând cu smerenie să îmbrace „forma” oamenilor şi să fie limitat la nivelul unui trup şi al unui timp istoric.
Dumnezeu Fiul, „ (Cel) care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii”, din iubire şi ascultare faţă de Tatăl, acceptă cu smerenie să Se facă asemenea oamenilor, fără a pierde privilegiul divinităţii Sale. El Se lasă închis într-un trup, născut într-o peşteră întunecoasă şi friguroasă, respins de lume, dar prin prezenţa Lui în lume sfinţeşte, luminează şi binecuvântează oameni, locuri şi timpuri.
Aşadar, Dumnezeu intră în timpul şi lumea noastră, în modul cel mai firesc, făcând-Se prunc şi parcurgând, an după an, etapele vieţii omeneşti, pentru ca întreaga noastră existenţă să-I devină proprie şi, astfel, să o poată sfinţi, iar, la ceasul rânduit, să o ridice la înălţimile cereşti, la Dumnezeu Tatăl.
Dumnezeul nostru, prin Fiul Său, Isus din Nazaret, asumă nu doar un trup, ci întreaga umanitate, întreaga istorie a umanităţii şi îi conferă o direcţie nouă, decisivă şi o demnitate definitivă, prin El şi împreună cu El.
Dumnezeu a dorit să se facă întru totul asemenea nouă, pentru a ne înţelege în umanitatea noastră, cu trăirile, sentimentele şi gândurile noastre. Cu adevărat un Dumnezeu printre oameni, care a dorit să trăiască în lumea noastră, să vorbească limba noastră, ca, astfel, să înţelegem gândul Său de iubire pentru noi şi să trezească în sufletele noastre dorinţa de a deveni părtaşi firii dumnezeieşti şi de a putea răspunde cu iubire, iubirii Lui. Căci, iubirea adevărată tinde mereu spre binele celuilalt, oferindu-se, jertfindu-se şi umilindu-se fără măsură. Este ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, pentru că „Dumnezeu este iubire” (cf. 1Io 4,16).
Putem afirma deci, cu bucurie: Dumnezeu a dorit să Se facă om din iubire pentru mine! Hristos s-a născut pentru mine!
Şi-atunci, ce ne împiedică să ne înălţăm gândul cu iubire spre Dumnezeu? Poate vom răspunde „n-am timp”, sau „am prea multe de făcut!”, „am multe probleme la serviciu, în familie, acasă…”. Noi nu avem timp pentru El, dar El a creat chiar şi timpul pentru noi. Afirmăm că suntem liberi, dar libertatea noastră se manifestă, adeseori, ca o sclavie, ce ne transformă în robi ai materiei şi materialismului.
Gândindu-ne la un trecut nu prea îndepărtat, înţelegem că, paradoxal, aveau mai mult timp pentru Dumnezeu cei privaţi de libertate, decât noi, cei care astăzi ne considerăm liberi. Mi se pare semnificativ un episod petrecut într-o celulă de închisoare, în timpul prigoanei comuniste. Se spune că un grup de clerici aflaţi în detenţie au dorit să îşi pregătească sufletele pentru Sărbătoarea Naşterii Domnului. După câteva zile de reculegere, cu predici şi meditaţii zilnice, păstrând cu perseverenţă liniştea şi pacea interioară, au încheiat cu sufletele pline de bucurie, intonând încetişor un colind. Gardianul, auzindu-i, a deschis cu brutalitate uşa celulei şi le-a strigat ameninţător: „Vă arde de colindat? Vă arăt eu vouă!…”. După câteva minute, în celulă s-a stins lumina şi s-a întrerupt încălzirea. Bucuria spirituală ce umplea sufletele risca să se transforme într-o descurajantă întristare. Atunci, din întuneric, a răsunat vocea părintelui predicator: „Dar, oare Isus, când a venit în Betleem, a avut lumină? A avut căldură? Să ne bucurăm că avem ocazia să împărtăşim şi noi soarta Lui, căci El a venit în lume pentru a împărtăşi soarta noastră.”
Într-adevăr, Dumnezeu a acceptat umilirea „golirii de Sine” coborând în „închisoarea” unui trup omenesc. Aceasta nu înseamnă, însă, că şi-a pierdut demnitatea divinităţii Sale. Nicidecum. Acolo, la peştera din Betleem, în ieslea animalelor, este acelaşi Fiu al lui Dumnezeu, Cel care, la timpul rânduit, după moartea şi învierea răscumpărătoare, va fi înălţat din nou la dreapta Gloriei Cereşti.
Acesta este marele mister al Cuvântului întrupat care se face asemenea oamenilor, rămânând Fiu ascultător până la moarte, dar care acceptând această umilire va dobândi cea mai înaltă demnitate. Aşa cum frumos explică Sf. Pavel: „Dumnezeu fiind în chip, S-a golit de Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte de cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat, ca întru Numele lui Isus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (cf. Fil 2,6-10).
Aşadar, ce gânduri ar trebui să anime sufletele noastre acum, în Sărbătoarea Naşterii Domnului din anul 2017? Ne răspunde Sf. Apostol Pavel: „Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Isus, care Dumnezeu fiind în chip, S-a deşertat pe sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor” (cf. Fil 2, 5-7).
Să privim, deci, exemplul de smerenie şi ascultare al Domnului nostru Isus Hristos în acest mare mister al Întrupării şi apoi al Naşterii Sale în peştera din Betleem. După cum Hristos a căutat să împlinească voinţa Tatălui, acceptând limitările condiţiei omeneşti, din iubire faţă de oameni, la fel suntem îndemnaţi şi noi să învăţăm să purtăm dificultăţile vieţii noastre şi unii altora, acceptând chiar şi umilinţe, pentru a răspunde mereu cu iubire Dumnezeului nostru iubitor de oameni.
2. Dumnezeu printre oameni
„Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (cf. Lc 1,38)
Un alt gând de Crăciun să-l îndreptăm acum spre persoanele implicate în misterul Naşterii Domnului, în particular spre cea numită „mai cuprinzătoare decât cerurile”, în care Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup, sub adumbrirea Spiritului Sfânt.
La Bunavestire, Arhanghelul Gabriel o numeşte pe Maria „plină de har” şi „binecuvântată între femei” (cf. Lc 1,28). Tânăra Fecioară, însă, ascultă cu teamă şi smerenie, fără să-şi asume aceste titluri, dar întrebându-se dacă acestea sunt doar încercări sau într-adevăr voinţa divină. Arhanghelul îi dezvăluie planul lui Dumnezeu: va naşte un fiu, care se va chema Fiul Celui Preaînalt, şi care va primi tronul lui David şi va împărăţi veşnic peste casa lui Iacob (cf. Lc 1,32-33).
Maria nu se lasă atrasă de prorocia de a avea un fiu cu un viitor atât de măreţ, ci doreşte să rămână fidelă angajamentelor asumate cu credinţă faţă de Dumnezeu şi faţă de logodnicul ei. De aceea, mai întâi, pune o întrebare, pentru a putea înţelege mai bine care este voinţa Domnului. Iar îngerul îi oferă un răspuns şi chiar un exemplu, pe verişoara sa Elisabeta, arătându-i, astfel, că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (cf. Lc 1,37). Maria, după un moment de linişte, îşi va da consimţământul, recunoscând cu smerenie conştiinţa propriei stări în faţa lui Dumnezeu, ca umilă creatură în faţa Creatorului ei, ca simplă slujitoare în faţa Domnului ei, dar cu dorinţa de a colabora întru totul la planul divin: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (cf. Lc 1,38).
Ca urmare, acceptând statutul de slujitoare a Domnului, Maria îşi va păstra demnitatea de persoană consacrată lui Dumnezeu, logodită cu Iosif, dobândind-o, însă, şi pe aceea de mamă a lui Dumnezeu.
Asemănător, Iosif, logodnicul Mariei, aflând că viitoarea lui soţie este însărcinată, pentru că era un om drept şi nu dorea să o denunţe public, acceptă această înjosire şi plănuieşte să o lase în ascuns. Domnul îi vorbeşte în vis, explicându-i darul pe care îl primise Maria de la Spiritul Sfânt şi că acel Prunc este, de fapt, Mântuitorul, Emanuel, Cel prorocit de Isaia (cf. Mt 1,23; Is 7,14). Trezindu-se din somn, Iosif împlineşte cuvântul Domnului şi o ia pe Maria la casa lui. Aşadar, şi Iosif, trebuie să accepte umiliri, dar primind cuvântul lui Dumnezeu, el îşi păstrează cu demnitate credinţa şi statutul de logodnic al Mariei, dobândindu-l, în timp, şi pe cel de tată ocrotitor al Pruncului Isus.
Să privim, în această lumină, exemplul episcopilor privaţi de libertate, în închisorile comuniste şi puterea lor de a se abandona cu încredere în mâinile Domnului, fără a se simţi abandonaţi de El. Chiar mai mult, au reuşit să-L ducă pe Dumnezeu cu ei, acolo în celule, fericiţi că pot suferi pentru credinţă: „îndată după intrare (în celulă), scria PS. Iuliu Hossu, căzând zăvorul, m-am aşezat în genunchi şi cu fruntea la pământ am dat mărire lui Isus, care m-a învrednicit pe mine nevrednicul de această mare cinste a temniţei pentru credinţă”.
Chiar dacă prin detenţie, torturi şi umiliri, se dorea separarea lor de Dumnezeu, toţi episcopii noştri au rămas perseverenţi în credinţă până la sfârşit. Episcopul Iuliu Hossu răspundea cu calm, dar cu hotărâre, de fiecare dată când ispititorii îi propuneau eliberarea în schimbul lepădării de propria credinţă: „cu preţul credinţei, nu, (…), credinţa noastră este viaţa noastră”.
Păstrând vie memoria modelului vieţii lor, să întâmpinăm cu linişte şi pace sufletească, Mărita Sărbătoare a Naşterii Domnului, în pofida limitelor personale sau sociale, ori a unor neplăceri şi umiliri pe care le-am avea de acceptat din partea altora. Să încercăm să înţelegem voinţa lui Dumnezeu şi să o urmăm cu fidelitate, fără concesii în credinţă. Să ne întrebăm, oare credinţa noastră se reflectă în viaţa noastră?
3. Oameni iubitori de Dumnezeu
„S-au întors păstorii preamărind şi lăudând pe Dumnezeu” (cf. Lc 2,20)
Ne îndreptăm acum gândul spre cei doi călători, Iosif şi Maria, care, supunându-se poruncii Împăratului, parcurg un drum lung şi obositor, din Nazaretul Galileii până în Betleemul Iudeii (peste 100 de km!). Deplasarea este anevoioasă şi dificilă, deoarece pentru Maria se apropie momentul naşterii. Cu toate acestea, ei acceptă cu smerenie dificultăţile şi neajunsurile călătoriei, fără a şti că astfel, împlinesc profeţia lui Mihea, (cf. Mih 5,1), şi, ca urmare, planul divin.
Ajungând la Betleem, după câteva zile de călătorie, nu vor găsi nici un loc de găzduire, nici un han, sau vreo casă, ori vreun om binevoitor să le ofere adăpost. Pentru că se înnopta, în grabă, se îndreaptă spre o peşteră transformată în staul pentru animale.
Ne întrebăm, ce poate fi mai umilitor pentru o mamă care trebuie să nască, decât refuzul de a fi primită în vreo casă şi, ca urmare, să fie nevoită să-l aducă pe lume pe fiul ei în frigul, întunericul şi sărăcia unui grajd de animale? Şi totuşi, acceptând această umilire, fără murmur sau descurajare, Iosif şi Maria, împlinesc voinţa lui Dumnezeu. Pentru că tocmai detaşarea lor de aglomeraţia cetăţii sau a hanurilor va face posibilă găsirea şi identificarea lor de către păstori şi, apoi, de magi.
Să îndreptăm acum un gând spre păstorii şi magii care au fost făcuţi părtaşi misterului Naşterii Domnului.
Păstorii primesc vestea cea bună în timpul nopţii, pe câmpul din apropierea Betleemului, când îngerul luminos îi anunţă că S-a născut Mântuitorul, Hristos Domnul, în cetatea lui David. Iar semnul de recunoaştere este „un prunc, înfăşat, culcat într-o iesle” (cf. Lc 2,12). Primind cu teamă, dar cu încredere, cuvântul îngeresc, păstorii se îndreaptă în grabă spre Betleem. Ascultarea smerită a cuvântului îi conduce la întâlnirea personală cu Pruncul Isus. Ajunşi la peşteră ei recunosc semnul, Pruncul culcat în iesle, şi devin vestitori ai Cuvântului lui Dumnezeu către oameni. Deopotrivă ei dobândesc şi acea bucurie interioară pe care o păstrează în sufletele lor şi se întorc „preamărind şi lăudând pe Dumnezeu” (cf. Lc 2,20). Astfel, acceptând Cuvântul divin, întâlnesc pe Pruncul Isus şi dobândesc demnitatea de vestitori ai venirii Mântuitorului printre oameni.
Spre deosebire de păstori, magii pornesc la drum din îndepărtatul Orient, bazându-se pe înţelepciunea ştiinţelor astronomice. Ajungând la Ierusalim, ei primesc confirmarea Scripturilor, iar apoi, ascultând porunca lui Irod pornesc spre Betleem. Urmând acest drum le apare din nou steaua ce îi conduce spre locul unde era pruncul. Bucuria magilor, adoraţia şi închinarea lor în faţa Pruncului Isus, precum şi darurile aduse, ne arată simbolic itinerariul parcurs în credinţă. Supunându-se dificultăţilor unui drum lung, acceptând cuvântul Scripturilor şi chiar porunca lui Irod de a merge la Betleem, ei ajung să se închine şi să-I dea laudă unicului Împărat şi, astfel, să dobândească demnitatea de adoratori ai lui Dumnezeu. Ei vor primi în continuare misiunea lor, direct de la Dumnezeu, în vis.
În aceste două situaţii, am văzut cum umilirile acceptate şi ascultarea Cuvântului divin, conduc la împlinirea Scripturilor şi a planului lui Dumnezeu. Astfel, Iosif şi Maria sunt întăriţi în demnitatea lor de slujitori ai Domnului, iar păstorilor şi magilor li se conferă demnitatea credinţei.
Să ne amintim şi exemplul acelor vrednici slujitori, iubitori de Dumnezeu care, şi-au păstrat demnitatea, chiar în stare de detenţie fiind. În pofida tuturor înjosirilor, Episcopul Iuliu Hossu considera ca o mare cinste a fi deţinut şi prigonit pentru credinţă: „am primit de la Domnul marea cinste de a fi întemniţaţi pentru credinţa Lui şi simţeam că nu numai vine la noi, dar este cu noi zi şi noapte (…), aceasta a fost hrana sufletească, hrana spirituală, pe care ne-a servit-o Domnul în temniţa Sighetului”.
Au acceptat totul, cu demnitate, fără să se plângă, cu suflet împăcat şi mângâiat prin credinţă, ca vrednici slujitori ai Domnului, care de mult s-au pregătit pentru asemenea încercări. Aşa cum scria Arhiereul nostru de venerată pomenire: „acum şi aici, era aplicarea a tot ce credeam şi trăirea a tot ce am predicat; mângâietoare credinţă, mântuitoare credinţă, fericitoare credinţă în Domnul”. Prin modul lor de a se comporta, prin forţa rugăciunii şi a spiritualităţii lor, au condus spre convertire numeroşi tovarăşi de închisoare, sau chiar gardieni şi torţionari. Prin prezenţa lor au reuşit să transforme celulele de închisoare în capele de rugăciune, perioada detenţiei în timp de reculegere, şi întreaga lor viaţă într-o liturghie euharistică, păstrându-şi cu demnitate credinţa. Oameni iubitori de Dumnezeu care prin prezenţa lor au sfinţit persoanele şi locurile prin care au trecut.
Să ne întrebăm şi noi, cei care astăzi suntem chemaţi să ne trăim credinţa în libertate şi democraţie, oare prin comportamentul nostru, prin viaţa noastră spirituală şi prin rugăciune, reuşim să transformăm persoanele şi locurile pe unde trecem, reuşim să sfinţim timpul vieţii noastre?
Iubiţi credincioşi,
Acestea sunt gândurile asupra cărora doream să vă invit să meditaţi, acum, la Mărita Sărbătoare, pentru a primi cu bucurie vestea naşterii spirituale a Domnului în sufletele noastre.
Hristos s-a născut pentru mine! Deci să-i fac loc în viaţa mea!
Anul care va începe, 2018, este pus sub semnul aniversării Centenarului Marii Uniri. Noi, însă, dorim să omagiem şi memoria Cardinalului Iuliu Hossu, Păstorul timpului de glorie al Eparhiei noastre, vestitorul Marii Uniri, suflet nobil şi ales de mărturisitor şi martir pentru credinţă, care acceptând umilinţele din partea celor fără Dumnezeu, a rămas imun ispitelor de renegare sau dorinţelor de răzbunare, păstrându-şi cu demnitate credinţa greco-catolică până la sfârşit. Ne rugăm ca numele său, de venerabilă memorie, să fie cât de curând ridicat la cinstea altarelor şi înnobilat cu meritata cunună a sfinţeniei.
La încheierea pelerinajului său pământesc, Sf. Apostol Pavel rezuma timpul vieţii sale ca pe o luptă bună dusă de-a lungul unei călătorii în care şi-a păstrat până la sfârşit demnitatea credinţei: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (cf. 2Tim 4,7). Rememorând aceste cuvinte ale Apostolului neamurilor, cu puţin timp înainte de trecerea sa din această viaţă Cardinalul spunea: „Lupta mea s-a sfârşit! Lupta voastră continuă! Duceţi-o până la sfârşit”.
Îndemnul Cardinalului rămâne la fel de actual invitându-ne să ducem lupta spirituală de a împlini voinţa Domnului, cu perseverenţă, până la sfârşitul vieţii noastre, în pofida dificultăţilor, păzind cu sfinţenie tezaurul credinţei primite prin Botez. De aceea, Sf. Ioan Paul al II-lea ne invita să păstrăm memoria vie a martiriului în sufletele noastre „pentru a o transmite generaţiilor viitoare ca, astfel, să inspire o mărturie creştină mereu mai generoasă şi autentică”, în zilele noastre.
Iubiţi credincioşi,
Am meditat împreună la misterul Dumnezeului care, din iubire pentru noi, s-a smerit acceptând umilirile condiţiei umane, ca noi, prin credinţă, să putem recupera demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, aşa cum explică Sf. Ioan, apostolul: „întru ale Sale a venit dar ai Săi nu l-au primit; dar celor care l-au primit şi care cred în numele Său, le-a dat puterea să devină fii ai lui Dumnezeu” (cf. Io 1,11-12).
Uniţi în bucurie, la Naşterea Domnului, îl rugăm pe Cel ce renaşte prin credinţă în sufletele noastre, să dăruiască pe pământ pace şi între oameni bună înţelegere, în acest an omagial dedicat Eminentului Arhipăstor Iuliu Hossu şi centenarului Marii Uniri.
Glasul Arhiereului nostru Iuliu Hossu, vestitorul Marii Uniri, răsună şi astăzi:
„Dreptate şi adevăr la temelia României întregite! Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu! Pe pământ pace!”
Vă doresc să trăiţi Sărbătoarea Naşterii Domnului cu demnitate creştinească în sfântă bucurie sufletească şi în comuniune frăţească!
La mulţi ani sfinţi şi binecuvântaţi!
† Florentin
Episcop de Cluj-Gherla
Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la Marea Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2017, al 317-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 165-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 88-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al 13-lea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre şi al 5-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Francisc, al 13-lea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Card. Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia, la Blaj, al 21-lea an al episcopatului nostru şi al 16-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.
Colindul preferat al Cardinalului Iuliu Hossu:
Când încă Prunc era Isus, / În grădiniţă El şi-a pus
Un trandafir, cu gând curat, / Să aibă flori de’ncununat;
Când trandafirul înflorea, / Ai Iudei prunci se năpustea
Asupra florilor, cu zor, / Şi au prădat podoaba lor;
Cunună vrei, cunună vrei, / Strigat’a ceata de mişei,
Şi totuşi spinii mi-au rămas, / Răspunde Isus cu blându-i glas;
Atunci, cu creanga spinului, / Încununat-au fruntea Lui,
Şi-n loc de trandafiri frumoşi / Curgea pe frunte sânge roş;
Isuse, Doamne, Prunc ceresc, / Toţi îngerii te preamăresc,
Primeşte şi al nostru cânt, / Trimite pace pe pământ.
