Mulți dintre creștini consideră că limba maternă a lui Isus Cristos, a Fecioarei Maria și a Sfântului Iosif ar fi fost ebraica, pentru că ei proveneau din rândurile poporului ales. Însă acest lucru nu este cu totul exact. În vremea lui Isus, evreii din Palestina adoptaseră o altă limbă semitică, aramaica, drept limbă maternă, în timp ce ebraica era păstrată ca limbă liturgică, utilizată mai ales în sinagogi și în copierea textelor sacre. (Material publicat în revista Raiul Copiilor)
Practic, renunțarea la uzul zilnic al ebraicii s-a produs în timpul robiei babilonene. Aramaica, o limbă originară din Mesopotamia, adică din locul de unde au plecat spre Țara Sfântă patriarhii Vechiului Testament, devenise limba culturii și limba administrației în imperiile neobabilonian și persan. Evreii duși în robia babiloneană, departe de meleagurilor lor natale, au adoptat această limbă drept limbă de comunicare cu toate comunitățile etnice din imperiul babilonean. Treptat, ei au început să folosească această limbă și pentru a comunica în interiorul familiilor. Totuși, evreii deportați au păstrat și ebraica drept limbă de comunicare în interiorul sinagogilor, mai ales că textele sfinte aduse din Israel erau scrise în această limbă.
Atunci când s-au întors în Țara Sfântă, evreii au păstrat aramaica drept limbă maternă, mai ales că ea era utilă pentru a comunica cu negustorii și călătorii care veneau din imensele imperii asiatice în ale căror teritorii a fost inclus Israelul de-a lungul secolelor. Limba ebraică era, în continuare, cunoscută de oamenii culți, preocupați de studierea vechile texte sfinte ale religiei mozaice. Uneori, chiar unele texte sfinte erau scrise direct în aramaică.
Astfel că Isus Cristos, apostolii și toți prietenii lor foloseau aramaica pentru a comunica între ei. Atunci când apostolii și discipolii lor au început să răspândească Creștinismul în întreaga lume, aramaica, alături de latină sau de greacă, era una dintre limbile în care era rostită vestea cea bună a învierii Mântuitorului. Printre primele comunități creștine apărute au fost și unele care au folosit de la bun început limba maternă a lui Isus Cristos. În Orientul Apropiat există încă unele comunități care și-au păstrat limba și tradițiile încă din acea perioadă.
Așa este cazul Bisericii Maronite, al cărei centru istoric se află în Libanul de azi. Credincioși maroniți se află, din vremea Imperiului Roman, și în Israel, Siria, Cipru, Iordania sau Egipt. În timpurile moderne, ca urmare a războaielor care au însângerat Orientul, mulți dintre maroniți au emigrat, astfel că există comunități maronite azi și în Europa Occidentală, precum și în America de Nord ori America de Sud, dar și în Australia. Există o comunitate maronită și în București.
Această biserică catolică răsăriteană a fost fondată în secolul al IV-lea de Sfântul Maron. Este vorba de un sfânt care a trăit în zona Libanului de azi și care a fost unul dintre prietenii Sfântului Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolelui, creatorul unei liturghii oficiate azi în bisericile greco-catolice din toată lumea. În acel secol de mare înflorire spirituală, credincioșii de limba greacă au adoptat această liturghie, în timp ce cei de limba aramaică au preferat liturghia care ținea de tradiția siriacă, mai ales că, din punct de vedere administrativ, creștinii din Orient țineau de patru scaune patriarhale: cel din Constantinopole, capitala Imperiului Roman de Răsărit, cel din Antiohia, de care țineau inclusiv creștinii maroniți, cel din Ierusalim și cel din Alexandria, Egipt. În Occident, creștinii țineau de scaunul patriarhal ocupat de urmașul lui Petru, conducătorul legitim al tuturor creștinilor din lume, Papa de la Roma.
Au urmat secole de grele încercări pentru toți creștinii. Roma imperială a fost cucerită de barbarii germanici, care au fost convertiți la creștinism, astfel că Roma a renăscut drept capitală a religiei întemeiate de Isus Cristos. În Orient, la rândul lor, cele patru patriarhate au cunoscut greutățile provocate de războaiele imperiilor roman și bizantin, apoi s-au confruntat cu perspectiva distrugerii, ca urmare a invaziilor arabe și turcești, care au venit cu persecuții la adresa creștinilor și cu încercarea de a-i converti forțat la Islam.
Creștinii maroniți s-au refugiat în munții înalți ai Libanului. Acolo, ei au reușit să își conserve religia, tradițiile și credința față de Papa de la Roma. În scurtele perioade de libertate, precum cea a Cruciadelor, Biserica Maronită a înflorit din nou și și-a reafirmat fără ezitare credința față de urmașul lui Petru.
Au urmat, însă, noi secole de oprimare, în timpul Imperiului Otoman. Însă, în secolul XVII-lea, creștinii maroniți din Orient au obținut protecția Coroanei franceze, care a permis o nouă înflorire a Bisericii Maronite. Credincioșii acesteia s-au confruntat, însă, din nou, cu persecuții în timpul războaielor civile din Liban din secolele al XIX-lea și al XX-lea, precum și cu barbaria extremiștilor islamiști din acest secol. De aceea, unii dintre ei au emigrat în toată lumea. În prezent, Biserica Maronită are aproximativ 3,5 milioane de credincioși. Doar o jumătate de milion dintre ei au păstrat limba aramaică drept limbă liturgică. Cei mai mulți dintre ei se roagă în engleză, în America de Nord, spaniolă și portugheză, în America de Sud, franceză în Europa, greacă în Cipru sau arabă în Orient.
