Spartacus a fost un gladiator trac și unul dintre liderii sclavilor evadați în cel de-al treilea război servil, o revoltă majoră a sclavilor împotriva Republicii Romane.
Spartacus este descris ca un trac prin naștere, posibil din tribul Maedi. Înainte să fie sclav și gladiator, el a servit ca soldat în armata romană. Revolta condusă de el a început în anul 73 î.e.n. când, împreună cu alți aproximativ 70 de gladiatori, a evadat de la o școală de gladiatori din apropiere de Capua.
În ciuda numărului mic inițial, forțele lui Spartacus au reușit să învingă mai multe unități militare romane, ajungând la aproximativ 70.000 de oameni înrobiți și alți aliați. Spartacus s-a dovedit a fi un tactician capabil, în ciuda lipsei de pregătire militară formală în rândul adepților săi, care includea un amestec divers de indivizi.
Răspunsul romanilor a fost împiedicat de absența legiunilor romane, care au fost implicate în lupta împotriva unei revolte în Hispania și a celui de-al treilea război mitridatic. În plus, romanii considerau rebeliunea mai mult o problemă internă.
Romanii au trimis soldați sub comanda pretorului Gaius Claudius Glaber, care l-a asediat pe Spartacus și tabăra lui de pe Muntele Vezuviu, în speranța că foametea îl va forța să se predea. Soldații romani au fost luați prin surprindere când Spartacus a folosit frânghii făcute din viță de vie ca să coboare cu oamenii săi pe partea abruptă a vulcanului și a atacat din spate tabăra romană nefortificată, ucigând cea mai mare parte a soldaților.
Spartacus a fost un bun tactician în luptele cu romanii
Rebelii au învins și cea de a doua expediție organizată împotriva lor, i-au ucis pe locotenenți și au confiscat echipamentul militar. Datorită acestor succese, din ce în ce mai mulți sclavi s-au alăturat forțelor lui Spartacus, la fel ca mulți dintre crescătorii de animale și păstorii din regiune, ajungând la aproximativ 70.000 de oameni.
La apogeul ei, armata lui Spartacus includea o diversitate de popoare, inclusiv celți, gali și alții. Datorită războiului social anterior (91–87 î.e.n.), unii din soldații lui Spartacus au fost veterani de legiune. Dintre sclavii care s-au alăturat armatei lui Spartacus, mulți erau de la țară, sclavii rurali aveau o viață aspră care i-a pregătit mai bine să lupte în armata lui Spartacus, în schimb, sclavii urbani erau mai obișnuiți cu viața orașului și erau considerați „privilegiați” și „leneși”.
În aceste altercații, Spartacus a ost un excelent tactician, probabil datorită faptului că ar fi putut avea experiență militară anterioară. Deși rebelii nu aveau pregătire militară, ei au folosit cu pricepere materialele locale disponibile și tactici neobișnuite împotriva armatelor romane disciplinate. Ei și-au petrecut iarna anilor 73–72 î.e.n. cu antrenarea, înarmarea și echiparea noilor recruți și extinzându-și teritoriul pentru raiduri ca să includă orașele Nola, Nuceria, Thurii și Metapontum. Distanța dintre aceste locații și evenimentele ulterioare indică faptul că sclavii operau în două grupuri comandate de Spartacus și Crixus.
În primăvara anului 72 î.e.n., rebelii și-au părăsit taberele de iarnă și au început să se deplaseze spre nord. În același timp, Senatul Roman, alarmat de înfrângerea forțelor pretoriane, a trimis o pereche de legiuni consulare sub comanda lui Lucius Gellius și Gnaeus Cornelius Lentulus Clodianus.
Spartacus a devenit un erou pentru socialiști
Cele două legiuni romane au avut inițial succes (au învins un grup de 30.000 de rebeli comandat de Crixus lângă Muntele Garganus), dar apoi au fost învinse de Spartacus. Aceste înfrângeri sunt descrise în moduri divergente de cele două istorii cele mai cuprinzătoare ale războiului lui Appian și Plutarh.
Bătălia finală unde au asistat romanii la presupusa înfrângere a lui Spartacus în anul 71 î.e.n. a avut loc pe teritoriul actual al Senerchiei de pe malul drept al râului Sele în zona care include granița cu Oliveto Citra până la Calabritto, în apropiere de satul Quaglietta, în Valea Sele, care pe atunci făcea parte din Lucania. În această zonă, încă din anul 1899, au existat descoperiri de armuri și săbii din epoca romană.
Plutarh, Appian și Florus susțin toți că Spartacus a murit în timpul bătăliei, dar Appian raportează, de asemenea, că trupul său nu a fost găsit niciodată. Șase mii de supraviețuitori ai revoltei au fost capturați de legiunile lui Crassus și fost răstigniți de la Roma la Capua, pe o distanță de peste 100 de mile.
În timpurile moderne, Spartacus a devenit un erou și un exemplu pentru comuniști și socialiști. Karl Marx l-a enumerat pe Spartacus drept unul dintre eroii săi și l-a descris drept „cel mai splendid om din întreaga istorie antică” și „un mare general, personaj nobil, adevărat reprezentant al proletariatului antic”. Spartacus a fost o mare inspirație pentru revoluționarii de stânga, în special pentru Liga Germană Spartacus (1915–18), un precursor al Partidului Comunist german.
Foto: Sfârșitul lui Spartacus, de Hermann Vogel, 1882.
CITEȘTE ȘI:
