„Cuvânt magic cu ajutorul căruia poţi străbate uşor obstacolele ce ţi se pun în cale. Practicându-l cu inteligenţă poţi deschide cele mai tainice uşi, cari ar rămânea veşnic închise, dacă binecuvântata oblăduire turcească n-ar fi lăsat pe aceste tărâmuri străvechiul bacşiş.
Cu el în mână, te strecori pe lângă rigorile legei şi poţi trece cu mult înaintea naivilor care-l ignorează, în aceste vremuri de crâncenă luptă pentru trai şi de sângeroase economii făcute în detrimentul funcţionărimei, bacşişul a căpătat putere de lege, căci fără el, foamea cronică de care se bucură mărunta birocraţie de la noi, ar căpăta proporţii uriaşe şi mortale.
Dar, pe scara ierarhiei sociale şi administrative, bacşişul ia proporţii foarte mari; anemic şi costeliv la funcţionarii mărunţi, prinde a se înfiripa binişor la superiorii lor, se îngraşă la şefi şi se umflă, schimbându-şi chiar numele, când ajunge în anticamera parlamentarilor şi în cabinetul potentaţilor de la centru.
Bacşişul la funcţionarul inferior nu-i acoperă nici imediata necesitate a vieţii zilnice, dar la cel superior, la politicianii şi la stimabilii aşezaţi aproape de vârful piramidei sociale, ia proporţia unei suculente remuneraţii şi le dă bani să strângă <
Bacşişul ne dă explicaţia faptului că funcţionarul român n-a ajuns, încă, să crape de foame”. [„Voinţa Ardealului”, Anul I, nr.5, Cluj, 4 decembrie 1924].
