Templele grecești au fost construite pentru adăpostirea statuilor zeităților în interiorul sanctuarelor, nu pentru adunări, deoarece ritualurile aveau loc în exterior. De asemenea, acestea depozitau ofrande votive și au rămas cea mai semnificativă formă supraviețuitoare a arhitecturii grecești.
E Posibil ca sanctuarele grecești timpurii să nu fi avut temple, ci doar un temenos (zonă sacră) cu o peșteră sau un izvor și un altar. Siturile rurale au rămas adesea așa, în timp ce sanctuarele urbane au adăugat treptat clădiri pentru imaginea de cult, o tendință care a început în secolul al IX-lea î.e.n.
Megaronul micenian (secolele al XV-lea-al XIII-lea î.e.n.) a influențat templele ulterioare, deși clădirile s-au micșorat în timpul Evului Mediu. Din secolele al X-lea până în al VII-lea î.e.n., naosul (altar dreptunghiular cu pridvor) a devenit forma de bază a templului, înlocuind designurile absidale. Adăugarea de coloane a dus la varietatea templelor grecești. Templul Isthmia (690-650 î.e.n.) este considerat primul templu arhaic adevărat.
Templele grecești timpurii au fost construite din ziduri din cărămidă de lut și coloane din lemn, dar până la sfârșitul secolului al VII-lea î.e.n., au devenit mai mari și mai complexe. Peripterosul (o colonadă care înconjoară naosul) a devenit semnul distinctiv al designului templelor, ducând la dispuneri echilibrate cu un pronaos în față și un opistodomos în spate.
Până în secolul al VI-lea î.e.n., piatra a înlocuit lemnul și au apărut diverse stiluri precum dipterosul (colonadă dublă) , nenumărate temple construite în Grecia și în coloniile sale. De-a lungul timpului, designul a evoluat de la forme timpurii grele la structuri clasice rafinate matematic.
Care a fost rolul statuilor de cult și accesul credincioșilor
În perioada elenistică, construcția de temple la scară largă a decăzut, deși unele proiecte monumentale au continuat. Mai frecvente au fost altarele mai mici și pseudoperipterul, care imita colonadele cu coloane angajate.
Sub dominația romană, construcția templelor s-a mutat în favoarea cultelor imperiale și a zeităților romane. Construcția tradițională a templelor grecești a dispărut, deși unele proiecte majore, precum Olympieionul din Atena, au fost finalizate sub patronaj roman.
Templele grecești erau centrate în jurul naosului (camera statuii de cult), designul exterior accentuându-i demnitatea. Interioarele erau de obicei modeste și slab iluminate, cu excepția cazurilor în care se foloseau elemente speciale de iluminat (de exemplu, acoperișuri de marmură, uși laterale). Templele erau în general orientate spre est din motive religioase, deși existau excepții bazate pe practicile de cult locale.
Statuile de cult variau de la simple xoana din lemn la capodopere criselefantine colosale, precum Zeusul lui Phidias din Olympia. Naosul era adesea aliniat cu altarul, iar rafinamentele arhitecturale (coloane, bazine de apă/ulei, capiteluri corintice) îmbogățeau spațiul. Accesul la naos depindea de regulile locale, dar enoriașii căutau adesea apropierea de imaginile de cult sau chiar le atingeau.
Alte părți ale templului includeau opisthodomosul (depozit/comoară) și peristasul (zona exterioară cu coloane pentru ofrande/procesiuni). Templele erau finanțate de organisme publice, patroni bogați sau monarhi, iar construcția era supravegheată de către comitete, deoarece costurile puteau fi enorme.
Evoluția și conservarea templelor grecești
Templele grecești urmau cele trei ordine principale: doric, ionic, corintic. Templele dorice (cele mai comune) au apărut în secolul al VII-lea î.e.n., evoluând din lemn în construcii de piatră, cu rafinamente în ceea ce privește proporțiile și amplasarea. Exemple cheie: Heraionul din Olympia, Templul lui Zeus din Olympia, Partenonul. În perioada clasică, proporțiile erau standardizate (adesea 6 × 13 coloane), Partenonul fiind modelul de rafinament.
Mai târziu, templele dorice au devenit mai ușoare și mai ornamentate, folosind uneori caracteristici corintice. În Magna Graecia (sudul Italiei, Sicilia), arhitecții au experimentat cu amplasamente neobișnuite, scări mai mari, pseudodiptere și soluții inovatoare, producând hibrizi unici, cum ar fi Olympieionul din Akragas.
Puține temple grecești au supraviețuit intacte deoarece pietrele, accesoriile din bronz și sculpturile lor au fost adesea reutilizate sau distruse, deși unele au fost păstrate atunci când au fost transformate în biserici sau moschei. Cele mai bune rămășițe se află în Atena (Partenonul, Templul lui Hefaistos, o parte din Zeus Olimpian), Bassae (Apollo Epicurius), Paestum în Italia (trei temple dorice) și Sicilia (Templul Concordiei din Agrigento, ruinele din Selinunte și templul doric intact din Segesta).
Surse:
John Boardman, Arhitectura greacă (Istoria artei, Oxford).
Lawrence, A. W., Arhitectura greacă
Foto: Pictura Erehtheionului, de Werner Carl-Friedrich, 1877.
Citește și:
