La începutul secolului precedent, Primul Război Mondial a fost decisiv în dezvoltarea României moderne. În anul 1916, țara a intrat în război de partea aliaților în schimbul promisiunilor francezilor și britanicilor de a avea un nou teritoriu (în special Transilvania) și o aprovizionare constantă cu material de război prin Rusia. Dar războiul nu a mers în direcția dorită și până la sfârșitul anului, armata și guvernul românesc au fost alungate înapoi în Moldova.
Între timp Revoluția Rusă a rupt legătura României de orice asistență aliată și a forțat-o să încheie o pace separată cu Puterile Centrale în mai 1918. După prăbușirea Puterilor Centrale mai târziu în acel an, România a reintrat în război la timp pentru a câștiga un loc de învingător la Conferința de pace de la Paris. Dar victoria nu a venit fără prețul multor resurse umane și materiale.
În urma războiului, a luat ființă România Mare, un stat național extins care cuprindea majoritatea românilor. Prin achiziționarea Transilvaniei și a Banatului de la Ungaria, Bucovinei de la Austria și a Basarabiei din Rusia, teritoriul țării a fost dublat. Populația României s-a dublat, de asemenea, la peste 16 milioane, doar că în noua formulă erau incluse și minorități substanțiale, în special maghiarii din Transilvania și evreii din Basarabia, ceea ce a ridicat populația minorităților la aproape 30% din total.
După primirea noilor teritorii, numărul minorităților s-a apropiat la aproape o treime din populația țării
Majoritatea maghiarilor au ales să rămână în Transilvania în loc să emigreze în Ungaria, așa că în anul 1930 ei formau 31 la sută din populația provinciei. Cu toate acestea, ei s-au străduit să-și păstreze distincția etnică și culturală și au rezistat integrării totale în societatea românească. Guvernul român a rămas precaut față de iredentismul maghiar, al cărui centru, era Budapesta și au respins cererile maghiarilor de autonomie politică în Transilvania.
Sașii care formau 7,7 la sută din populația Transilvaniei în 1930, erau de asemenea dornici să-și mențină separatismul etnic în fața construirii națiunii românești și, într-o oarecare măsură, au reușit la nivel local. Comunitatea evreiască, care a fost 4,2% din populația țării în 1930, a fost supusă discriminării, deoarece antisemitismul avea adepți în toate clasele sociale, deși actele de violență au fost destul de rare până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
În România interbelică problema politică fundamentală a fost lupta dintre guvernarea parlamentară și autoritarism. În anii 1920, perspectivele pentru democrație păreau strălucitoare, pentru că cele mai puternice două partide susțineau instituții reprezentative.
Partidul Liberal a fost forța politică dominantă a deceniului, a sponsorizat o revizuire a constituției în anul 1923, care a protejat valorile politice și economice ale clasei de mijloc. Partidul Naţional Ţărănesc era condus de pilonul democraţiei româneşti, Iuliu Maniu. Victoria sa copleșitoare la alegerile din 1928 (cele mai libere din istoria României până în anii 1990), a fost punctul culminant al democrației românești.
În 1938, Carol al II-lea a dizolvat partidele politice
Două evenimente au amenințat viitorul democrației: urcarea pe tron a lui Carol al II-lea în 1930 și criza economică mondială. Noul rege nu agrea democrația și intenționa să devină „forța decisivă” în afacerile naționale.
Carol al II-lea a fost ajutat de prăbușirea prețurilor din agricultură și de șomajul pe scară largă, care a subminat încrederea în guvernul democratic și i-a încurajat pe mulți să caute salvarea în politica extremistă. Unii s-au alăturat Gărzii de Fier, cea mai de succes mișcare politică din extrema dreaptă, care a propus un amestec de naționalism, spiritualitate ortodoxă și antisemitism.
Puțini români au fost atrași de Partidul Comunist Român (scos în afara legii în 1924) care a avut o existență precară din cauza subordonării sale față de Partidul Comunist Sovietic, a poziției sale antinaționaliste și a neglijării intereselor țărănești. Soluția lui Carol al II-lea la problemele țării a fost proclamarea unei dictaturi regale în 1938 și dizolvarea tuturor partidelor politice.
În rândul teoreticienilor și politicienilor sociali, dezbaterea antebelică asupra identității naționale și asupra modelelor de dezvoltare s-a intensificat odată cu crearea României Mari. „Europeniștii”, precum criticul literar Eugen Lovinescu, nu vedeau nicio alternativă la modelul occidental, din moment ce Europa se apropia intelectual.
Pe partea opusă erau „tradiționaliștii” – jurnalistul și teologul Nichifor Crainic – care au insistat ca țara să rămână fidelă moștenirii sale spirituale ortodoxe răsăritene. La mijloc s-a aflat economistul Virgil Madgearu, care a susținut o „a treia cale” de dezvoltare, nici capitalistă, nici colectivistă, dar înrădăcinată în agricultura țărănească la scară mică.
În 1941 Antonescu a înlăturat Garda de Fier de la conducerea statului
Teoriile dezvoltării au întârziat să fie aplicate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În septembrie 1940, generalul Ion Antonescu l-a forțat pe Carol al II-lea să abdice, iar Antonescu și Garda de Fier au înființat un Stat Național Legionar autoritar.
Deși nu a fost niciodată un membru al Gărzii de Fier, Antonescu a intenționat totuși să-și folosească popularitatea pentru ca să adune sprijin pentru noul regim. Cu toate acestea, în ciuda disprețului lor comun față de instituțiile democratice, acești noi parteneri erau incompatibili.
Antonescu a susținut ordinea, în timp ce Garda de fier a evitat planificarea economică și socială. Ostilitatea reciprocă a culminat cu un război deschis în ianuarie 1941. Antonescu, sprijinit de armată, a ieșit învingător și a înlăturat mișcarea legionară de la conducerea statului. În următorii trei ani și jumătate Ion Antonescu a condus țara ca dictator militar.
Foto: Trupele germane intrând în București, 6 decembrie 1916.
CITEȘTE ȘI:
Cum a fost afectată SUA de criză economică din 1929-1937
Cum au bombardat americanii rafinăriile de petrol românești
[…] Cum a trecut România de la democrație la dictatură […]