Gheorghe Gheorghiu-Dej a încetat din viaţă în 19 martie 1965. Cu tact, Ceauşescu a reuşit să îl atragă de partea sa pe Maurer împotriva lui Apostol, care pretindea că Gheorghiu-Dej l-a nominalizat direct la succesiune. În cele din urmă comuniştii au ajuns la un compromis politic: Ceauşescu a ajuns la conducerea partidului, Stoica în fruntea Consiliului de Stat, iar Maurer la conducerea Guvernului.
Alegerea lui Ceauşescu în funcţia de prim-secretar al Partidului Muncitoresc Român a avut loc pe 22 martie 1965. Câteva luni mai târziu, partidul a revenit la denumirea lui iniţială, de Partidul Comunist Român, avută îniante de fuziunea cu Partidul Social Democrat.
Nicolae Ceauşescu a continuat linia politică de independenţă faţă de Moscova, adoptată încă de la începutul anilor ’60 de Gheorghiu-Dej. În aceste condiţii, opinia publică occidentală şi oficialii statelor democratice au receptat cu entuziasm breşa făcută în „lagărul socialist” de România.
Consecinţă imediată a aprecierii României pe scena internaţională a fost printre altele, vizita oficială la Bucureşti a preşedintelui francez Charles de Gaulle, în mai 1968. Momentul de apogeu al regimului a fost condamnarea publică a invadării Cehoslovaciei de către trupele statelor membre ale Pactului de la Varşovia. Ceauşescu a refuzat ca trupe ale armatei române să participe la înăbuşirea fenomenului ce a rămas cunoscut ca „primăvara de la Praga”.
Acest fapt a îmbunătăţit şi mai mult imaginea României în Vest, iar acest lucru a dus la vizitele preşedinţilor americani la Bucureşti, Richard Nixon şi Gerald Ford, vizita lui Ceauşescu la Washington şi la Londra, recunoaşterea Republicii Federale Germane şi a Israelului sau participarea la Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1984 în ciuda boicotului „lagărului socialist”.
