În iunie 1941, Stalin a decis să transforme ocupaţia sovietică din Polonia, Ţările Baltice, Bucovina de Nord şi Basarabia într-o reeditare a robiei babiloniene. Drept urmare, sute de mii de oameni din teritoriile cotropite de URSS au fost deportaţi peste noapte. Peste 300.000 de polonezi au fost trimişi în Siberia sau în Asia Centrală. Lor li s-au alăturat în adevărate trenuri ale morţii, trimise spre Est sau spre Nord, zeci de mii de români deportaţi din Basarabia şi din Bucovina de Nord. Din Basarabia, în această etapă, au fost duşi în robie peste 30.000 de oameni, iar de-a lungul timpului Stalin a organizat trei mari valuri de deportări.
Operaţiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie, iar în 14 iunie a ajuns la apogeu. Deportările aveau loc după un scenariu prestabilit. Noaptea, o echipă formată din lucrători ai temutului NKVD bătea la uşa gospodarilor. Oamenii, treziţi din somn, primeau ordinul ca într-un sfert de oră să fie gata de plecare. Fiecare membru al familiei avea voie să ia cu el bagaje de doar 10 kilograme, iar în staţiile de cale ferată, în care deportaţii erau îngrămădiţi în vagoane de vite, familiile erau despărţite. Bărbaţii şi tinerii erau duşi într-o parte, iar femeile, copiii mici şi bătrâni urcau în alte garnituri de tren. Cel mai adesea, deportaţii nu primeau nici hrană şi nici apă.
Culmea cinismului, sovieticii scriau pe vagoanele în care înghesuiau până la 100 de persoane că deportaţii sunt muncitori din România care au fugit de jugul capitalist.
Uneori, deportaţii primeau doar câte 200 de grame de apă pe zi, iar hrană doar peşte sărat, care le provoca o sete cumplită. Numărul deceselor era foarte mare, în fiecare garnitură de tren.
O săteancă din Bucovina de Nord, Aniţa Nandriş-Cudla, care a petrecut în Siberia 20 de ani, a descris într-un jurnal scris în graiul local, iadul deportărilor sovietice şi înfometarea la care erau supuşi deportaţii: ”Şi aşa am stat vro douăzeci de zile în vagoane. La început s-a mai ţinut lumia, dar mai pe urmă vedeai când să opria trenul, îl scotia pe unul leşinat şi îl ţinea să ia oliacă de aer. Pe altu îl scotea mort şi rămânia pe pironu gării. Ce facia pe urmă cu el, noi nu ştim. La altă gară vedeai că îl scotia pe unu eşit din minte. Răcnia, cânta, săria, aşa ca omul stricat de cap. Se lua mult pe gânduri şi îndată îşi tulbura capul. Şediam şi eu tristă, mă uitam la copii şi mă gândiam numai la Dumnezeu. Şi mă rugam să-mi dăruiască putere să pot rezista la toate câte vin înainte. Ni-a dus cu trenu până în oraşul Omsc. Era un aier greu în vagon, de nu avei cu ce respira”.
