„Cât e de mic Clujul nostru şi totuşi câte tragedii de oraş mare nu se întâmplă în el. Periferiile cu străzile lui strâmpte şi murdare, cu mizerie nesfârşită, de-ar şti să povestească, multe inimi ar încremeni de durere. Acolo, cei mulţi fără nume, plâng şi sufăr, acolo cei mici şi necunoscuţi gem şi se revoltă…

Povestea unei fete de ministru

Unii îi spuneau Mary, alţii Irena, iar cei cari au trăit în nemijlocita ei apropiere o numeau Catinca. Adevăratul ei nume însă nu l-a cunoscut nimeni, pentru că n-a voit să îl comunice Nici oamenii poliţiei n-au avut norocul să-l cunoască, deşi a trăit la Cluj timp de aproape cinci ani.

Enigma a putut-o deslega un singur om: primul ideal al ei, care a adus-o din Rusia.

Catinca a fost o femee frumoasă, înaltă, blondă, cu ochii mari, albaştrii ca cerul de primăvară, vorbea opt limbi la perfecţie şi nu avea decât 28 de ani. Ea frecventa adesea teatrele, opera, cinematografele.

În elita românească a Clujului era bine cunoscută, căci mulţi tineri îi dădeau târcoale şi-şi cheltuiau bănişorii în societatea ei.

În primele luni de apariţie în Cluj a trăit într-un lux strălucitor. În toate gesturile, în toate mişcările ei puteai citi cu prisosinţă nobleţa în care a fost crescută. Purta în artere <>…

Cine a fost Catinca

După prăbuşirea monarhismului rusesc, clasa aristocratică despuiată de bandiţii revoluţionari a ajuns în cea mai neagră mizerie care se poate imagina. Vedeai prinţi transformaţi peste noapte în simpli măturători de stradă ori văxuitori de ghete, vedeai prinţese cerşind un bulgăre de pâine sau vânzându-şi corpul prin casele de destrăbălare.

O parte din aristocraţi şi-au ţara pentru totdeauna, cu ochii uzi şi fără de nădejdi în inimi…

Astfel şi Catinca, odrasla unui fost ministru de interne rus, în prietenie cu un ofiţer român ajuns în captivitate rusească. S-au văzut, s-au plăcut şi au trăit împreună necăsătoriţi mai mulţi ani.

Cum a ajuns la Cluj

Acest prizonier a venit la Cluj în anul 1920, şi-a câştigat ca tot omul sărac o slujbă la stat şi a adus pe Catinca la el.

Dar Catinca avea pretenţii mari, salariul nu prea ajungea pentru satisfacerea tuturor capriciilor unei femei din clasa înaltă şi astfel viaţa familiară a început să şchiopăteze.

Într-o bună zi, fără multă zarvă, şi-a împachetat frumuşel bulengioarele, şi-a părăsit salvatorul şi s-a mutat singură într-o cameră pe care o închiriase pe strada Zapolya 34, de lângă cazarmă.

A lucra nu-i ruşine

Aici a fost prima staţie a decăderii sale morale. S-a ţinut totuşi încă mult timp bine.

Cu degetele sale acul a început să zboare cu îndemânare.

Dacă se întâlneau doi pe stradă şi îşi puneau o întrebare ştiau parcă răspunsul dinainte.

• – Unde mergi frate?
• – La <>.
• – Dar tu?
• – Şi eu…

Şi Caterina abea putea face faţă la atâta lucru. Zeci de bărbaţi din elita Clujului îşi făceau de lucru la ea, ba ducâdu-i cămăşi la cusut, ba mătăsuri albe ca zăpada, batiste şi alte multe albituri.

<> câştiga bani buni, bani mulţi, până într-o zi când a început să alunece spre a doua staţie a decăderii morale.

Aici însă trenul a mers cu iuţeala fulgerului, remuşcările tot mai rare nu l-au putut opri şi Caterina a căzut în prăpastie pentru totdeauna.

Sărmana, ce păcat, era frumoasă şi din neam mare.

Excrocherii de peste 100.000 lei

Am fost să cer relaţii de la proprietarul casei. <>.

Mi-a povestit apoi că muncea cu sârguinţă zi şi noapte ca să-şi câştige pâinea de toate zilele. Mi-a spus şi numele câtorva clienţi ai săi – dar nu vreau să comit nici o indiscreţie.

Acum însă în primăvara aceasta, când salcâmii erau albi de floare, când miresmele dulci îi mângâiau cu iubire tâmplele şi părul, în fiecare zi o vedea tot mai abătută.

Se plimba serile orele întregi în lungul străzii singură şi îşi neglija intenţionat lucrul.

Într-o seară am văzut-o cu un domn necunoscut şi de atunci Caterina nu mai venea acasă decât după miezul nopţii. Cutreiera toate crâşmele ordinare de la periferia oraşului în societatea acelui domn şi-şi cheltuia toţi banii câştigaţi cu trudă.

În timpul din urmă n-avea nici bani cu ce să-şi plătească chiria. Decăzuse de tot şi era galbenă ca ceara. <> devenise o stafie.

Atunci se hotărî în disperare să amaneteze şi să vândă toate mătăsurile, toate cămăşile şi alte stofe preţioase ci i le aduseseră admiratorii ca să le coasă.

A cauzat astfel o pagubă clientelei sale în valoare de peste 100.000 lei.

Cu banii aceştia s-a aruncat din nou şi mai aprinsă în vâltoarea desfrâului şi a patimei, iar când s-au isprăvit Caterina, pe care n-o mai lega nimic de aceste meleaguri, într-o noapte întunecoasă, cu câteva zile înainte de aceasta, s-a urcat în primul tren care ducea spre Cehoslovacia şi dusă a fost pentru totdeauna.

Păgubaşii au făcut denunţuri la poliţie – dar prea târziu, <> i-a tras pe sfoară…

Ce spune portarul

Spune portarul casei unde locuia, că în noaptea plecării a cântat de mai multe ori o cântare, care se termina cu cuvintele: <>.

De trei ori a rugat-o el să înceteze cântecul că nu pot durmii chiriaşii. Abia atunci a tăcut. Peste câteva minute a văzut-o deschizând poarta. Avea în mână un geamantan şi era îmbrăcată cu un palton de iarnă.

De atunci nu a mai dat pe acasă.

Autorităţile au început cercetările de urmărire, dar Caterina cine ştie în ce ţară s-o fi adăpostit în vreo colonie de refugiaţi ruşi, care îşi povestesc mizeriile şi se mângâie reciproc”. [„Biruinţa”, Anul I, nr.27, Cluj, 21 mai 1926].