
Ultima zi a ciclului sărbătorilor de iarnă, Boboteaza, cuprinde motive specifice tuturor zilelor de renovare ale anului, inclusiv ospeţe. Petrecerea zgomotoasă a femeilor căsătorite organizată în ziua şi noaptea de Sfântul Ion (7 ianuarie, a doua zi după Bobotează), păstrează amintirea manifestărilor specifice cultului zeului Dionisios. Este numită, în judeţele din sud-estul României (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea şi Constanţa), “Ziua Femeilor”, “Iordănitul” sau “Tontoroiul Femeilor”.Nevestele se adunau pe vremuri în cete de 10-30 de persoane la o gazdă. Acestea aduceau alimente, dar şi multă băutură. După masa îmbelşugată şi bine “iordănite”(sinonim pentru beţie), ieşeau pe stradă şi “înfăşcau” bărbaţii ieşiţi întâmplător în calea lor. Aceştia erau duşi cu forţa la râu, unde erau ameninţaţi că vor fi aruncaţi în apă. Pentru a evita acest lucru, ei se răscumpărau cu un dar, de obicei cu o vadră de vin, unitate de măsură egală cu 10 litri. Femeile se considerau în această zi mai tari şi cu mai multe drepturi decât bărbaţii: lăsau toate obligaţiile de soţie şi mama în seama soacrelor şi chiar a soţilor, chefuiau şi se distrau între ele fără să dea cuiva socoteală.
În unele sate ceata femeilor căsătorite primea în rândurile sale tinerele neveste, căsătorite în anul încheiat, printr-o ceremonie specială: acestea erau duse la râu şi stropite cu apă. Elemente ale acestei petreceri sunt păstrate astazi de femeile din comuna Pantelimon, din apropierea oraşului Bucureşti. Ca origine, ciudatul obicei este o supravieţuire a cultului dedicat zeului Dionisios, care, printre altele, se manifestă prin dansuri frenetice şi extaz mistic inclusiv în cetăţile antice de la Marea Neagră (Calatis, Histria, Tomis). De remarcat că în calendarul cetăţii Calatis, pe ruinele căruia s-a ridicat Mangalia de astăzi, o luna a anului era dedicată lui Dionisios, zeu al vegetaţiei, viţei de vie şi beţiilor rituale, dovadă că acesta făcea parte din panteonul local. Unii specialişti i-au găsit originea în lumea tracică (Epoca Fierului, Epoca Bronzului), alţii, mai recent, sunt de părere că aceasta divinitate vine din adâncurile religiilor micro-asia-tice şi egeene, din epoca neolitică. Indiferent de disputele legate de originea teritorială a zeului, un lucru este cert, cultul său, atât de răspândit în antichitate, a tins să devină o religie universală cu care a avut serios de luptat creştinismul, supravieţuieşte astăzi la români sub forma obiceiului “Iordanitul femeilor”.