În România, comunicarea dinspre instituţiile publice către societate este adesea deficitară. Mesajele sunt impregnate cu suficienţă, aroganţă, denotă o atitudine dominatoare de esenţă vulgară. Confruntat cu acest mod, cu totul denaturat, de a înţelege şi exercita „demnitatea” publică, de fapt cetăţeanul este distribuit în ingratul rol al victimei neputincioase. Este surclasat, umilit, fiindu-i zdruncinate, în sens profund şi periculos, trăirile patriotice care asigură coeziunea, forţa unei comunităţi naţionale. Nu de puţine ori, în spatele deciziei de a părăsi România se află tocmai sentimentul nedreptăţii metamorfozat într-o frustrare dificil de îndurat. Plecatul „dincolo”, plecatul oriunde este deopotrivă momentul aşteptat al revanşei, trăit într-o dimensiune personală, dar şi un gest de protest împotriva celor care ar trebui, dar nu o fac, să întruchipeze decenţa şi competenţa în spaţiul public.Faţă de această prelungă şi cinică procesiune de umilire publică a aproapelui, aici în sens de cetăţean, contraexemplul de referinţă l-a oferit mereu Majestatea Sa Regele Mihai I al României. Rare, dar întotdeauna remarcabile, vorbirile Regelui s-au îndreaptat mereu către cel nedreptăţit, cetăţeanul român cu nevoile sale cele mai acute: de a fi înţeles, sprijinit şi preţuit. „Pentru că rămân credincios jurământului pe care l-am depus atunci când am devenit Rege, nu aparţin nici unui grup, nici unui partid, dar aparţin vouă, tuturor.” (februarie, 1997) „Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în interesul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă să aducă prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor statului.” (octombrie 2011)
Dispreţul aproapelui, practicat pe scară largă la nivelul conduitei publice curente, este substituit în gândirea şi mesajele Regelui Mihai cu iubirea aproapelui. Principiul creştin al iubirii aproapelui este astfel reintrodus în „mistica” relaţiei suveran-popor în sensul refacerii necesarei unităţi dintre puterea simbolică şi ansamblul corpului social. „Cu toate că am fost departe de voi de mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima.” (aprilie, 1992) „Îmi iubesc prea mult ţara …, voi face orice îmi stă în putinţă ca să ajut România…” (martie, 1997)
Regele aparţine poporului şi îl reprezintă. O poate face în mod credibil pentru că nu-şi datorează poziţia deţinută în vârful piramidei instituţional-statale, conglomeratului de interese închegat frecvent la interferenţa spaţiului politic cu mediul de afaceri. Statutul legal-constituţional îi conferă suveranului posibilitatea obiectivă de a fi mai atent, mai preocupat de aşteptările cetăţeanului (să fie reprezentat cu onestitate, preţuit etc.). Până la urmă, încrederea dintre popor şi cel care exercită puterea simbolică este premisa de la care o societate poate reporni pe drumul regăsirii demnităţii, a respectului de sine.
Atunci când ne-a fost greu, Regele ne-a fost întotdeauna alături, dacă altfel nu a fost posibil, măcar cu sufletul. Astăzi, Regele nostru trece printr-o împrejurare de grea încercare. Este clipa noastră de recunoştinţă. Să-l preţuim pe Regele nostru, să-l iubim cu adevărat şi să-l rugăm pe Bunul Dumnezeu să-l întărească şi să-i fie alături.
Trăiască Regele!
