de Adrian Avarvarei
În Statele Unite există de multe decenii o teorie (apreciată în special de neo-conservatori) care susține că America este o țară unică, incomparabilă cu orice altă națiune de pe planetă. Argumentul principal este cel al nașterii statului american, care – spre deosebire de țările europene – nu a evoluat dintr-un imperiu sau un principat feudal, ci a apărut aproape spontan, printr-o revoluție, cu un proiect de națiune foarte clar încă de la început și cu o filosofie politică relativ originală pentru acea perioadă.Desigur, această concepție este minoritară în State. Deși majoritatea americanilor împărtășesc ideea că sunt superiori altor popoare, totuși puțini intelectuali serioși sunt de acord cu unicitatea și irepetabilitatea modelului american. În plus, în SUA nu există un curent de opinie semnificativ care să demonizeze statul american, adică să susțină că America este mai rea decât alte națiuni. Cele două sisteme de gândire principale oscilează astfel între dreapta care crede în excepționalismul american și stânga care crede în normalitatea (banalitatea) democrației americane.
Cu totul altfel stă situația în țara noastră. În România am identificat trei tipuri de concepții în această privință:
– dacomanii / naționaliștii, care susțin excepționalismul românesc, adică ideea că suntem o națiune unică, cu un destin mesianic, mult mai importantă decât altele de pe glob;
– frustrații / scârbiții, care susțin blestemul neamului românesc, adică faptul că poporul român este inferior și va fi mereu sortit eșecului, incapabil să ajungă la nivelul celor occidentale;
– realiștii, care susțin că situația actuală din țara noastră are multiple cauze obiective, unele care țin de trecut (decalajele istorice față de vest) și altele care se leagă de prezent (problemele de mentalitate colectivă și alegerile politice proaste din ultimii 25 de ani).
România este, din nou, într-o situație atipică, având un procent semnificativ din populație care desconsideră „modelul românesc”, susținând chiar că există un anti-model autohton, manifestat prin preluarea „formelor fără fond” din occident și coruperea lor prin metehne mioritice. Sistemul de gândire rațional, care spune că românii sunt un popor obișnuit, nici mai rău și nici mai bun decât altele, influențat de situația istorică și zona geografică, se bucură de o susținere minoritară, mai mică decât cea a concepțiilor patriotarde sau apatice.
Această stare de fapt alcătuiește ceea ce numim „specificul românesc”, o combinație de eșecuri spectaculoase, realizări neverosimile, auto-victimizare perpetuă, multă vorbărie și prea puțină acțiune concretă. Sintagma nu este nouă, avea cam aceeași semnificație și în urmă cu un secol și jumătate, la nașterea statului român.
Diferența dintre excepționalismul american și specificul românesc ține de impactul pe care aceste mentalități îl au asupra dezvoltării individuale a cetățenilor, care la rândul lor pot schimba într-o anumită direcție situația colectivă. Dacă America este țara excesului de încredere în sine, România este patria defetismului, a letargiei și a grandomaniei.
Deși mentalitatea americană are defectele ei, aducând cu sine aroganță și auto-suficiență, cea românească este mult mai nocivă, determinând stagnare, emigrare masivă, lupte meschine fără o miză reală și inhibarea inițiativelor pozitive care vizează schimbări ale societățiii noastre.
Înainte de a mai zâmbi superior și a afirma că „americanii sunt proști”, poate ar trebui să ne întrebăm de ce la ei există un sistem care funcționează destul de bine de peste doua veacuri, pe când deșteptăciunea românească manifestată prin șmecherie ne-a lăsat cu Miorița, Meșterul Manole și Deșteaptă-te române.
