În Parlamentul francez sunt la fel de mulţi oameni cu inteligenţa limitată ca şi în Parlamentul României. O dovedeşte ieşirea unui deputat UMP, Pierre Lellouche, fost secretar de stat pentru Afaceri Europene şi membru al Grupului de Prietenie Franţa – România. Deşi, după atitudinea sa, el ar putea foarte bine să se mute într-un ipotetic Grup de Duşmănie Franţa – România.În opinia lui Pierre Lellouche, România ar fi un stat infractor. Cum a ajuns stimabilul deputat francez la această concluzie? Nu credem că s-a gândit prea mult. Însuşi procesul de gândire presupune un anumit grad de inteligenţă, iar Pierre Lellouche nu a dovedit că ar avea suficiente resurse în acest sens, dacă ne luăm după afirmaţiile sale. Pur şi simplu, pe el l-a luat gura pe dinainte şi a început să critice România pentru condiţiile mizerabile în care trăiesc multe dintre comunităţile de romi, deşi România ar primi miliarde de euro pentru a îmbunătăţi situaţia romilor.
Într-adevăr, romii din România trăiesc în nişte condiţii nedemne de un stat civilizat. Însă, de cele mai multe ori, este exclusiv vina lor pentru această situaţie. În România nu există manifestări rasiste de duritatea celor din ţări occidentale sau din Ungaria. Iar romii care doresc să se desprindă de mizeria generală în care trăieşte o mare parte a acestei comunităţi etnice sunt în măsură să o facă. Sunt nenumărate exemple de succes. Dar mulţi dintre ei sunt ţinuţi într-un soi de feudalism generat de relaţiile de clan şi de şatră care structurează comunităţile de romi. Sunt ţinuţi prin propria lor voinţă şi prin forţa obişnuinţei. Pot să exemplific cu nenumărate exemple. De pildă, cartierele de vile ţigăneşti, de pagode, din Turda, Gilău sau Huedin. Nimeni nu îi obligă pe acei romi care au foarte mulţi bani să îşi construiască hidoşeniile care sluţesc periferiile acestor comunităţi. Până la urmă, este o chestiune de gust, însă insistenţa pentru construcţiile aberante, pe care, de multe ori, nici nu reuşesc să le încălzească integral în timpul iernii vădeşte o lipsă a dorinţei de a se integra. În locul ei, apare dorinţa de a epata, de exhiba. Desigur, este alegerea proprietarilor acestor case modul în care doresc să îşi folosească banii. Problema este că, în cazuri precum cel de la Huedin, aceşti bani provin din infracţiuni comise pe teritoriul altor state. De exemplu, cerşitul în Marea Britanie. Apoi, este vorba de respectarea regulilor, inclusiv a celor de urbanism, care interzic monstruozităţi de genul celor ridicate în comunităţile deja menţionate. Romii cu bani – ca, de altfel, mulţi dintre românii ori maghiarii cu bani – cred că pot să încalce orice regulă, cu ajutorul unei şpăgi, a unei cumetrii, a unei amiciţii cu funcţionarii care ar trebui să vegheze la respectarea regulii încălcate. Însă acelaşi fenomen se manifestă şi în cazul romilor săraci, de genul celor care îşi ridicaseră adăposturi improvizate pe strada Coastei din Cluj.
Desigur, acele case au fost demolate pentru că aşa a vrut augusta persoană a fostului primar, Sorin Apostu, care nu mai suporta o astfel de vecinătate. Actul de a trimite buldozerele în cartierul ţigănesc de pe strada Coastei în Ajunul Crăciunului a fost unul barbar şi necreştinesc. Însă, până la urmă, cangrena urbanistică reprezentată de acele adăpostrui trebuia îndepărtată. De aceea, nu înţeleg isteria propagată de Amnesty International în acest caz. Chiar dacă eşti sărac, nu este permis să ocupi abuziv un teren care nu este al tău şi să clădeşti acolo tot soiul de cocioabe, fără autorizaţie, conectate mai mult sau mai puţin legal la reţelele de utilităţi. Chiar dacă eşti sărac, nimeni nu îţi permite să îţi baţi joc de vecinii în mijlocul cărora trăieşti şi să transformi teritoriul pe care vieţuieşti într-un focar de infecţie.
A curs multă cerneală pe tema mutării romilor în case construite la Pata Rât. Desigur, există ceva fascist în decizia Primăriei lui Apostu de a construi locuinţe pentru romi în apropierea gropii de gunoi, de parcă ei ar fi destinaţi prin naştere să îşi depene existenţa în locuri sordide. Însă, până la urmă, romii de pe strada Coastei au avut întreaga libertate de a decide dacă se mută sau nu în casele oferite gratuit de Primărie. Până la urmă, oricare dintre ei avea varianta de a căuta o chirie de pe piaţa liberă şi de a se muta în condiţii mai bune.
Dar astfel de situaţii pot fi întâlnite şi în Franţa, unde, la fel ca şi la Cluj, statul francez ori primăriile trimit buldozerele pentru a nimici magherniţele romilor. Nici în Franţa, romii emigraţi nu au fost integraţi în comunităţile în care unii locuiesc de 20 de ani. Bine, Franţa nu a reuşit să îşi integreze nici magrebienii ori persoanele de culoare care sunt descendenţii populaţiilor colonizate de francezi. În multe dintre oraşe, zonele în care locuiesc astfel de nefericiţi au devenit adevărate ghetouri, cu nimic mai bune decât şatrele romilor. Să nu uităm de revoltele de acum câţiva ani, care au făcut necesară intervenţia armatei franceze pentru a restabili ordinea. De asemenea, să nu uităm răspândirea frenetică a ideologiei teroriste a fundamentalismului islamic în comunităţile sărace de musulmani din Franţa. Să nu uităm, în plus, de „marea şi generoasa soluţie” găsită de statul francez pentru integrarea romilor: câte 300 de euro şi un bilet dus spre România. Această soluţie este la fel de fascistă, de nedemocratică şi de neeuropeană ca şi indiferenţa impardonabilă a autorităţilor române faţă de acest fenomen. Până la urmă, Franţa nu este tocmai un model de bune practici pentru România. Chiar dimpotrivă. Astfel, dacă aplicăm statului francez grila folosită pentru a măsura prestaţia României de către neinspiratul – unii ar spune imbecilul, însă astfel de termeni duri nu sunt admişi într-un limbaj civilizat – Pierre Lellouche, am putea spune că Franţa este un stat infractor. Însă nu vom spune acest lucru. Vom spune doar că aroganţa de care dau dovadă unii politicieni francezi, de la Pierre Lellouche la Manuel Valls, ministrul socialist de Interne, este egalată doar de proasta lor creştere.
Din păcate, astfel de oameni, frustraţi, incompetenţi şi ipocriţi nu fac altceva decât să submineze vechea prietenie dintre români şi francezi. Românii îi consideră pe francezi drept fraţii lor mai mari, iar solidaritatea cu ei se manifesta până de curând în toate domeniile, de la cel educaţional până la meciurile de fotbal. Atunci când la un campionat european sau mondial nu juca echipa de fotbal a României, invariabil, cei mai mulţi dintre români ţineau cu Franţa. Limba franceză avea un statut privilegiat în şcolile din România, iar sistemul legislativ românesc era inspirat din cel francez. Însă multe dintre aceste lucruri s-au schimbat în ultimii ani, iar schimbările vor continua dacă liderii francezi vor continua să aibă faţă de România aceeaşi atitudine sâcâietoare şi arogantă. În fond, şi cei mai apropiaţi fraţi pot să se certe atunci când unul dintre ei ţine mereu să îl umilească pe celălalt. Politicienii francezi trebuie să înţeleagă faptul că România nu mai trebuie tratată ca o rudă săracă, ci drept un aliat util şi demn de încredere, care are interese similare cu cele ale Franţei în multe domenii de interes european, de la agricultură până la integrarea romilor. Franţa ar trebui să înveţe din modul în care Germania a reconstruit relaţia cu Polonia. Parisul şi Bucureştiul ar putea avea o relaţie mult mai strânsă decât cea dintre Berlin şi Varşovia. Şi asta pentru că, în ciuda tuturor gafelor făcute de Lellouche sau Valls, românii îi stimează, îi preţuiesc şi îi iubesc pe francezi. Încă!
