În 30 decembrie 1947, criminalii comunişti Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Petru Groza au decis că este cazul să sugrume victima numită România, care deja fusese adânc rănită de Cel de-al Doilea Război Mondial şi de invazia sovietică. În acea blestemată zi, cei doi interlopi au mers la Palatul Elisabeta pentru a-l alunga pe singurul om care reuşise să le încurce planul de a transforma ţara noastră într-o republică sovietică. Cei doi nemernici au trimis mai întâi batalioanele blindate ale trădătorilor din Divizia Tudor Vladimirescu pentru a înconjura reşedinţa Regelui. Apoi, cu pistoale în buzunar, cei doi hoţi de viitor l-au şantajat pe Regele Mihai I, cel care scosese ţara din ghearele lui Hitler, şi l-au obligat pe tânărul suveran să semneze o abdicare nulă şi falsă.
Astfel s-a născut republica – o naştere ilegitimă, pentru că este consecinţa unui viol. Un viol al conştiinţei româneşti, aidoma miilor de violuri reale comise de ”eliberatorii” ruşi din Armata Roşie. Aceeaşi ruşi care au ocupat Basarabia şi care continuă şi acum să ţină sub ameninţarea kalaşnikovului teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru.
Însă Regele Mihai I a învins istoria. Comunismul s-a făcut ţăndări, iar Regele României a privit cum se năruieşte utopia sângeroasă căreia i-au căzut victime zeci de milioane de oameni de pe întreaga planetă. La 27 de ani de la marele colaps al comunismului, românii încep să se trezească din mahmureala bolşevismului şi să realizeze că modelul reprezentat de Măria Sa Mihai cel Bun, urmaşul lui Carol cel Mare şi al lui Ferdinand cel Loial, dar şi al lui Carol cel Fără de Noroc, este singurul care poate vindeca rănile adânci lăsate de Istorie.
Încă îl avem pe Rege alături de noi, ca o mărturie vie a faptului că Iubirea – în sens christic – este mai puternică decât ura de rasă, ura de clasă şi potoapele de zoaie pe care continuă să le verse în spaţiul public urmaşii interlopilor care au impus aşa-zisa abdicare din 30 decembrie 1947. Prezenţa demnă lui Mihai I, Regele României, nu este o mărturie a trecutului, ci o garanţie a viitorului. Familia Regală a României reprezintă cea mai bună dovadă a faptului că România ştie să renască din propria-i cenuşă. Noua generaţie regală a probat iubire de ţară, spirit de sacrificiu şi ştiinţa de a duce România spre un ţărm mai sigur.
De Custodele Coroanei, Principesa Moştenitoare Margareta, se leagă speranţele a milioane de români care vor să repună Coroana de Oţel pe fruntea Ţării, într-un gest de eliberare supremă. De aceea, în această zi a durerii şi a mâniei, se cuvine să arătăm lumii întregi că ţara noastră şi-a recăpătat măreţia voievodală şi să pregătim pasul amânat de aproape trei decenii: restaurarea monarhiei. Este singura cale pentru noi. Nu va fi o revoluţie a pumnalelor; prea mult sânge nevinovat a curs în van. Va fi o revoluţie a florilor, a speranţei şi a iubirii. Nu vrem să ne răzbunăm şi nici să oferim republicanilor altceva decât respectul nostru şi garanţia că nimeni nu va avea de suferit de pe urma convingerilor sale. Coroana garantează tuturor libertatea de conştiinţă şi monarhiştii nu vor să îi arunce pe republicani în închisoare, aşa cum au făcut republicanii din 1947 cu românii care nu voiau să încalce jurămintele de credinţă faţă de Mihai I.
De aceea, în acest sfârşit de an, nu îmi rămâne decât să vă urez un an 2017 plin de flori. Fie ca Ziua Naţională de 10 Mai din 2017 să ne regăsească cu mâinile plini de crini regali, în plină sărbătoare a Regatului restaurat! Trăiască Regele nostru drag! La mulţi ani, România!
