Valentina Semenescu: Vreau să prind clipa Unirii Basarbiei cu ŢARA

Interviu cu preşedintele Asociaţiei „Basarabia-Bucovina” din Cluj-Napoca, Valentina Semenescu.Există români care se luptă cu nedrepatea şi nu renunţă la vise. Români care îşi iubesc ţara, istoria şi Neamul. În fiecare din ei sunt strecurate istorii care înnobilează conştiinţa naţională. Parcurgând trepte ale umilinţei, suferinţei, ale anonimatului, datorită rădăcinilor puternice familiale care au scris istoria ţării, vocea lor are o pondere suficientă şi astăzi în spaţiul public. Există români care iubesc Ţara şi Basarabia, pentru că sunt descendenţi a acelor figuri ilustrative care au ctitorit România Mare. Ei îşi împărtăşesc cunoştinţele tinerilor, îi educă, produc acţiuni şi evenimente care relevă o solidaritate a generaţiilor de ieri şi mâine. Una din persoanele care niciodată nu a renunţat să viseze la o Basarabie românească este profesoara Valentina Semenescu, fiica deputatului Sfatului Ţării Pantelimon Erhan. Valenina Semenescu rămâne o femeie frumoasă şi astăzi, atât la chip cât şi la suflet, chiar dacă are o vârstă când nepoţii o venerează şi îi ascultă poveştile vieţii. Aparent o femeie de-o simplitate şi o bunătate rarisimă, ea ascunde un caracter puternic şi o inteligenţă copleşitoare. Pentru că şi-n prezent ea, care a profesat o viaţă, are grijă de copiii, inclusiv de cei basarabeni( studenţi şi liceeni, sau chiar descendenţii basarabenilor care s-au stabilit cu viaţa în Ardeal), care prin voia sorţii au apelat şi mai apelează ca la o mamă a lor.
Redau în continuare dialogul pe care l-am purtat cu preşedinta Asociaţiei „Basarabia-Bucovina”, doamna Valentina Semenescu:

– Asociaţia Culturală „Basarabia-Bucovina” a avut multe activităţi în municipiu şi în plan relaţional cu Basarabia şi basarabenii.
– Şi în ziua de astăzi majoritatea studenţilor şi liceenilor care vin la mine, sunt cei cu probleme. La începutul anului de studiu problema cea mai des invocată este cea referitoare la locul de cămin. Niciodată nu am primit „atenţii”. Ce nu s-ar insinua în privinţa corectitudinii mele, eu ştiu că rezolvând benefic un caz, pentru un basarabean, faci un bine unui copil, unui suflet amărât. Nu sunt adepta „remunerăriilor” sau „recompenselor” care m-ai există în societatea noastră.

– Când aţi văzut Basarabia?
– Imediat după „dezgheţ”. În anul 1991. Am predat o perioadă acolo. Anul trecut am primit o invitaţie să particip la evenimentele Bibliotecii „Transilvania”. Este adevărat că împreună cu Alexe Mare şi Ioan Brad am fost cu cinci transporturi de cărţi, destinate bibliotecii. În Cluj a existat şi familia Mare, a cărui părinte la fel a votat Unirea la 1918. Faptul că în Basarabia ne-am născut, că am avut nişte părinţi care au optat pentru o Basarabie românească ne-au încurajat felul de a fi aproape de basarabeni, de-a îi sprijini pe cei mai tineri şi de-a ne gândi într-un alt mod la provincia vitregită de istorie.

– Cum vi s-au părut basarabenii pe care i-aţi cunoscut la Cluj?
– Este adevărat că au existat diverse tipaje de basarabeni. Dar nu poţi să-i pui pe toţi în aceeaşi oală. Noi, basarabenii, am avut oameni importanţi ai Clujului. Cum a fost Surcel.

– Dar care a fost traseul unui descendent de deputat în Sfatul Ţării în perioada regiumului comunist din România?
Am terminat Liceul pedagogic la Blaj, iar facultatea la Bucureşti şi Cluj. Am făcut literele.

– Părinţii v-au mărturisit despre viaţa din Basarabia, până a ajunge în Ţară?
Părinţii mei au avut o situaţie foarte bună la Chişinău. Ştiu că deţineau două case şi terenuri.

– Cum s-a răsfrânt criza asupra dumneavoastră?
Eu sunt profesor la pensie. Criza se manifestă permanent lângă noi. Este ca şi idealul Unirii. Îmi doresc să prind clipa când s-ar putea 27 martie, Unirea Basarabiei cu Ţara, într-o Românie reîntregită.

Vă mulţumesc.
A consemnat,
Octavian Sergentu