„Am mai scris despre vestita hoaţă Elisabeta Mureşan zisă Mărioara, care abea de zece zile ieşită din închisoare, a săvârşit vreo şapte furturi, în valoare de peste 120.000 lei.
În urma cercetărilor amănunţite, domnul comisar Drăghici, însoţit de agenţii Dioşan şi Mencu, au reuşit s-o aresteze şi să găsească toate lucrurile furate.
Ieri, trecând prin biroul diviziei de urmăriri, pe când hoaţa era chiar acolo, am căutat să-i pun câteva întrebări.
Am găsit-o ghemuită într-un ungher, pe un scaun, şi cu ochii roşii de nesomn şi lacrimi.
Elisabeta Mureşan e de statură mijlocie, elegant îmbrăcată, cu pantofi de lac şi e adepta părului tuns.
Are ochi mari, negri şi sclipitori ca două pietri scumpe.
Din când în când clipeşte nervos şi o umbră de uşoară tristeţe îi întunecă fruntea îngustă.
În astfel de momente, buzele cărnoase şi roşii îi tremură nervos, lăsând să i se vadă colţii galbeni încleştaţi şi scrâşnitori, iar obrajii de o frumuseţe comună îi devin palizi, oarecum respingători. Abia atunci îţi dai seama că stai faţă în faţă cu un adevărat tip lombrozian
M-am apropiat de ea şi i-am şoptit: <
Ea s-a ridicat înspăimântată de pe scaun, m-a privit pieziş, apoi a sâsâit printre dinţii murdari, aşa ca să audă şi agenţii aflători acolo: <
- <
> – răspunde un agent şi ne-am executat.
Agentul Mencu avu însă grijă să se ascundă la timp într-un dulap şi să asculte toată convorbirea noastră.
- <
- De ce?
- Fiindcă nu-mi cunosc părinţii, fiindcă pe mama cred că o chema altfel, fiindcă numele acesta mi l-au dat la azil…
- Cum? Nu-ţi cunoşti părinţii?
- Adică, ce s-ascund, iaca îţi spun toată istoria vieţii. Sunt un copil din flori. Mama m-a lepădat când eram abia de câteva luni şi oameni miloşi m-au găsit ţipând pe peronul gării. Am fost dusă şi crescută la azil şi aici mi-au dat numele care-l port astăzi. La azil am învăţat ţesătoria, dar când eram mare şi am ieşit de acolo, n-am găsit de lucru. Am fost la poliţie, m-au alungat zicând că-s vagabondă.
- Şi de aceea ai furat?
- Stai, stai…Am alergat în stânga şi în dreapta, să cerşesc o bucată de pâine, am ajuns în ghiarele lucrătorilor cari au abuzat de corpul meu şi mi-au dat alcool cu kilogramul, am fost servitoare şi stăpânii mă băteau. Dacă am văzut cât sunt oamenii de răi, am zis de ce să nu fiu şi eu? Sub imboldul acesta, al foamei, al mizeriei, al bătăii, am început să fur şi am văzut că astfel se poate mai uşor trăi şi mai bine. Evident, la început a mers greu de tot, astăzi însă – har domnului – sunt perfectă în meserie.
- Unde ai învăţat atât de bine meseria?
- De trei ori am fost închisă şi am săvârşit vreo 20 de furturi până acum. Am experienţă, dexteritate şi tot ce vreai. Mai bine mi-am învăţat însă meseria în puşcărie, de la ceilalţi tovarăşi. Este o artă să ştii fura şi să nu te prindă.
- Vei continua să furi după ispăşirea pedepsei?
- Atâta vreme cât voi duce lipsa pâinei, voi fura de unde voi avea numai posibilitate. Mama mea, am aflat eu, trăieşte cu un boier aici la Cluj, am văzut-o, seamănă cu mine, dar nu mă recunoaşte, n-a vrut să-mi dea un ban ori o haină, când i-am cerut. Spuneţi-mi ce să fac dar? Să-mi dea Statul de lucru, oamenii să nu mă lovească şi atunci şi eu voi fi bună!…>>.
- Bună de pus pe foc – răspunse agentul Mencu şi ieşi din dulapul unde era ascuns.
Hoaţa făcu ochii mari când văzu vizita aceasta neaşteptată şi din calea ce duce spre celulă ne privi cu dispreţ şi strigă:
- <
>.
[„Biruinţa”, Anul 6, nr.231, Cluj, 24 februarie 1927].
