De Cornel Jurju, istoric, Clubul Monarhiștilor Clujeni
Pentru spumoasa Românie post decembristă, Siliviu Prigoană este indiscutabil un personaj emblematic. Ca pentru oricare român de succes, proverbiala inteligenţă nativă carpato-danubiano-pontică i-a fost un atu. Unul imbatabil câtă vreme, în cazul lui Prigoană, s-a combinat cu o personalitate „omnipotentă”. Omul ăsta a făcut un munte de bani din ceea ce restul românilor, mai puţin nativi, aruncă la pubelă. Probabil, fermecat de magia „sticlei” şi-a pus în cap să se facă om de televiziune. Zis şi făcut: televiziunile marca Prigoană au apărut precum ciupercile după ploaie. După toate acestea ce mai putea însemna capriciul de a se face om politic? Un fleac!
Însă, deliciul notorietăţii n-a venit nici din politică, nici din afaceri. La sensibilul suflet românesc, Silviu Prigoană a ajuns pe o cu totul altă cale. S-a apucat să divorţeze. Ce-i drept c-a avut şi cu cine: o consoartă pe cât de aprigă pe atât de zgomotoasă. A urmat, s-ar putea să şi continue, un ritual al divorţului demn de cartea recordurilor. Scandaluri peste scandaluri, poale puse-n cap în văzul lumii, despărţiri cu nemiluita şi poate tot atâtea împăcări „inocente”. Un spectacol care pentru unii „a făcut toţi banii” iar pentru alţii multă notorietate.
Zilele acestea, în spaţiul public românesc, se desfăşoară ostilităţile unui alt divorţ pasional, marcă înregistrată „Prigoană”. Unul cu miză mare, alcătuită din hălci de buget şi perspective politice. De data asta în „ringul divorţului” evoluează USL-ul, în calitate de, până mai ieri, cuplu politic al deceniului. O entitate, la rându-i, omnipotentă, pe cât cele 70 de procente din Parlament. De fapt, o împestriţată şi împieliţată namilă politică, alcătuită din social-democraţi, liberali sau conservatori vopsiţi, sub a cărei greutate oricum, România risca să facă implozie.
În urmă cu un an, nu eram tocmai puţini aceia care mai credeam că, alături de USL, ţara şi-a găsit norocul. Ne-am vindecat repede de iluzii. Avea să treacă puţin timp, de la înfăţişarea înaintea electoratului din decembrie 2012, şi partenerilor usl-işti au început să le apară vorbe. „Gurile rele” şopteau că social-democraţii nu se simt în largul lor sub acelaşi acoperiş cu liberalii. La început, precum nişte respectabile vedete de showbiz, nepotriviţii parteneri au negat cu vehemenţă zvonistica. După care, puţin câte puţin, au început să dea din casă. Au recunoscut că nu mai sunt „prieteni” ci numai „colegi” sau că îşi vorbesc tot mai rar până şi în pestilenţiala lor intimitate politică. Totuşi, dădeau asigurări că sunt „maturi”, că vor rămâne împreună, măcar de dragul patriei.
Numai că de vreo două săptămâni atmosfera a degenerat rău de tot. Sătui să fie cenuşăreasă, liberalii şi-au luat elan revendicând drepturi egale în mult doritul „mariaj al guvernării”. Vexsaţi de atâta îndrăzneală, psd-iştii au pus picioru-n prag. Le-au încuiat liberalilor uşa guvernării în nas, astfel că de vreo două săptămâni aceştia cam orbecăie între putere şi opoziţie. Mai mult, pentru cine se mai îndoia, social-democraţii au probat că n-au nici un fel de jenă şi că oricând pot face casă bună la guvernare cu mereu tentantele/disponibilele „prostituate” ale politicii româneşti (PC, UNPR). A rezultat o răfuială publică de toată „frumuseţea”. Din ambele părţi curg acuze de necinste şi infidelitate, pigmentate cu zilnice ameninţări de „divorţ”. Totuşi, „însurăţeii” de ieri încă mai ezită, prelungesc suspansul. În fapt, dacă „divorţul” tot este inevitabil, fiecare încearcă să pună mâna, pe o cât mai importantă parte din irezistibila moştenire electorală a USL-ului. Cât despre buna guvernare, promisă în faţa „altarului electoral,” aceasta poate să mai aştepte. Oricum nu era altceva decât o regăsită dar mereu atât de reuşită şi credibilă anecdotă de campanie.
