Iată scrisoarea lui Dimitrie Cociuba, trimisă din America în anul 1913, vreme în care – şi atunci – românii făceau încercări de a-şi găsi un trai mai bun, şi o viaţă mai tihnită.
„Iată scrisoarea lui Dimitrie Cociuba, trimisă din America. Nainte cu două luni a plecat, şi după ce s-a aşezat cumva, i-a scris fratelui său, ca să ştie ce s-a ales din el în lumea nouă.
Din satul nostru numai câţiva au emigrat în America. Noi, ăştia din sat, avem obiceiul să stăm acasă, la vatra părintească; anevoie ne hotărâm să mergem măcar în oraşul din apropiere ca să căutăm vreo slujbă, dar încă în America! Mare zarvă s-a iscat în sat, când s-a lăţit vestea scrisorii lui Dimitrie Cociuba: toţi ar fi voit să o cetiască. Ion, fratele lui Dimitrie, fără multă vorbă, a dat voie tuturor ca să cetiască scrisoarea fratelui său; ba, dacă cineva n-a ştiut ceti or a avut ochi slabi, i-a spus băiatului său de la şcoală, ca să le-o cetiască. Aşa ni s-a dat prilej şi nouă ca să o cetim; iar acum o şi publicăm, doar vor trage din ea vreo învăţătură ai noştri:
< Îţi trimit scrisoarea din New-York, unde am ajuns în pace. Uşor e să zici: am ajuns; dar până rosteşti acest cuvânt, multe ai de îndurat. Nici prin minte nu mi-a trecut, cât trebuie să suferi până soseşti la America. Mai ales, dacă te laşi ademenit de nişte oameni fără Dumnezeu cari numai câştigul vânează şi îţi dau aşa sfaturi, ca în urmă să te căeşti foarte amar. Şi eu multe am păţit că am ascultat de agentul, care m-a povăţuit să nu plec la America prin Fiume, ci să mă duc cu trenul până la portul Brema din Ţara nemţească şi de acolo apoi cu vaporul. Zicea că de acolo drumul pe mare e mai scurt. Ce-i drept e mai scurt; dar nici duşmanului nu i-aş pofti să urmeze pilda mea, căci cele două zile, cu cât e mai scurtă calea până la America, le-am plătit de tot scump. Până la Brema am ajuns ca vai de mine. Cum am trecut staţia Marchegg, parcă din om citav m-am făcut un surdo-mut. Eu nu ştiu bâtă nemţeşte, nemţii iarăşi limba română. Ca buiguit am umblat prin Viena; singur mă mir cum am sosit până la Brema şi cum nu m-au dus trenurile pe altă cale, de unde în veci să nu mai pot da de drumul pe care să pot pleca acasă. Bietul de mine am fost osândit să tac ca peştele, căci, la Brema, am dat de vaporul, pe care mi-am scos biletul încă acasă. Nu vreau să-ţi descriu amănunţit câte târcoale am dat prin port, până am găsit calea adevărată. Toate au fost numai pupăză pe colac. După ce am înghiţit pocinocul suferinţelor, credeam că doară-doară, voi răzbi să ajung la scopul dorit mai neted. Ehei, nene, ai făcut socoteală fără birtaş! Pe vapor eşti numai părăsit de oameni şi de Dumnezeu! Nu vezi în preajma ta decât cer şi apă: o apă fără margini şi fără fund. Oamenii cu care călătoreşti sunt toţi străini: n-ai cu cine să vorbeşti zile întregi. Pe vapor nu s-a găsit pui de român. Dacă am avut nevoie de ceva, am arătat cu deştele ca un nebun; călătorii nemţi, matrozii şi chelnerii bufneau de râs şi nici prin minte nu le-a trecut să mă ajute. Erau pe vapor emigranţi ca mine: muscali, poloni, care se înţelegeau şi îşi spuneau păsul unul altuia; eu mă învârteam ca un orfan şi căscam gura ca un zănatic. Fiecare mă împingea şi pare că mă şi ocărea că nu-i ştiu limba. Câinele de la prag de la noi are mai bun trai decât ce am avut eu pe vaporul nemţesc; mi s-a dat de mâncare un fel de lături, parcă mă scoteau porc. Poate că se potriveşte stomacului nemţesc, eu însă, când am văzut mâncarea, era cât pe-aici să-mi vărs maţele. Până ce mi-au ţinut merindele aduse de acasă, am îmbucat din clisa şi cârnaţii noştri; când însă am mântuit merindea, trăgeam o foame lungă, ca şoarecele din casa omului sărac. Când odată fui silit să îmbuc din mâncarea neamţului; dar apoi mă simţeam atât de prost, de era să mor de chinuri şi de greaţă. Mereu îmi băteam capul: ce o să fac dacă mă îmbolnăvesc. Medic era pe vapor, dar ce folos dacă nu-i pot vorbi şi în zadar îi spun ce mă doare. El nu mă înţelege, eu nu-l înţeleg. Slavă tatălui ceresc, că nu m-am îmbolnăvit. Am suferit de o boală de mare, dar împotriva acestui beteşug nu e leac. Gemi şi te vaeţi, în urmă tot îţi trece. Eram zdrobit de tot când am sosit. Am avut neplăceri în port, dar după ce mi-am arătat hârtiile şi aflându-mă în rând, mi s-a dat voie să plec mai departe. Cu mulţi de ai noştri m-am întâlnit aici în America. Aproape toţi au păţit ca mine, căci prin Brema şi Hamburg au venit la America. Numai cei ce prin Fiume au plecat erau mulţumiţi. Aşa zic eu, Frate dragă, dacă soartea te sileşte să iai în mână toiagul emigrantului, du-te pe drumul unde eşti înţeles şi unde lumea-ţi vrea binele; nu ca nemţii ăştia de pe vaporul din Brema, cari în loc să te ajute, te împing în dreapta şi în stânga ca pe un câne, ba îţi mai şi croesc câteva ghionturi, de la pomeneşti în veci. În scurtă vreme îţi voi scrie şi despre soartea ce o duc. Salut rudeniile şi satul întreg. Dacă bunul Dumnezeu îmi va ajuta să ajung acasă în pace şi cu noroc, am să vă povestesc multe de toate, numai să aveţi răbdare a le asculta>>”. [„Calendar Ilustrat pentru Toţi pe anul 1913”, Budapesta, 1913].
