Pentru Platon, politica este domeniul activităţii unei comunităţi, legată de ghidarea ei, de conducerea de ansamblu. El consideră că această activitatea, prin care se conduc oamenii, poate fi realizată fie prin violenţă şi constrângere, fie prin manifestarea voinţei lor libere. Potrivit lui Platon, cea de-a doua cale face din politică o artă şi o ştiinţă prin care se conduc oamenii în numele unei idei superioare.
Aristotel consideră politica din perspectiva cerinţelor generale ale unei comunităţi, în care, individul trebuie să se integreze ca cetăţean. Pentru el, omul este „zoon politikon”, normarea conduitei sale fiind realizată de constituţie, iar desfăşurarea ei având loc în cadrele statului. Aristotel aduce în discuţie caracterul etic al politicii, al actului conducerii. Problema fundamentală a eticii aristotelice gravitează în jurul naturii şi mijloacelor de realizare a Binelui suprem, instituit ca scop absolut, spre care tinde totul. Nu este vorba de Binele în sine, abstract şi transcendent, ci de binele realizabil în practică, deci de un bine accesibil omului. Prima concluzie a filozofiei politice a lui Aristotel este faptul că o cetate reprezintă suma unor opinii diverse ale celor care trăiesc în comun. Conceptul de dreptate, judecată, aplicarea unor legi la un eveniment, este determinat de faptul că legea este universală iar evenimentul este particular. În acest caz trebuie folosit un intermediar între universal şi particular, iar acest intermediar este opinia.
Am adus în discuţie aceste aspecte de ordin filozofic, pentru a le pune în corespondenţă cu accepţiunea contemporană care consideră managementul drept o artă a conducerii, artă pe care trebuie să o „stăpânească” sectorul public.
Nevoia de sector public, e generată de mai multe cauze, ca de exemplu:
1. – Existenta unor bunuri colective/publice care sunt furnizate ca urmare a unor alegeri publice şi sunt finanţate prin fonduri colective.
2. – Existenta eficienţei colective, determinată de faptul că urmarirea exclusivă a interesului personal poate fi, în anumite cazuri, dezastruoasă pentru comunitate. Elocventă în acest caz, este “Tragedia comunităţilor”. Ea foloseşte drept exemplu, un sat situat pe malul unui râu. Fiecare sătean are în posesie un lot de pământ arabil şi un lot de pădure. Defrişarea pădurii sporeşte terenul arabil şi creşte bunăstarea familiei prin mărirea producţiei agricole. Dacă fiecare sătean defrişează pădurea, solul se va eroda distrugând gradual loturile arabile. Rezultă că acţiunea individuală de sporire a suprafeţei arabile – acţiune raţională în termini de asigurare a bunăstării individuale – conduce la scăderea în fapt a acesteia.
3. – Necesitatea stabilirii regulilor si obiectivelor colective: adică identificarea valorilor collective, echilibrarea intereselor colective, alegeri exprimînd criterii multiple, obtinerea consimţământului publicului.
4. – Teoria imperfectiunilor pietei. Potrivit acesteia, piata nu este interesată să furnizeze acele produse care nu aduc profit sau sunt foarte riscante pentru firmele private; nu toţi cetăţenii intră pe piaţă cu resurse egale; cetăţenii nu deţin, în anumite situaţii, competentele necesare, pentru a face cele mai bune alegeri pe piaţă; anumite costuri trebuie asumate de indivizi sau firme care nu iau parte direct la activitatea comercială în cauză.
5. – organizatiile publice trebuie să reglementeze şi să finanţeze serviciile publice, chiar daca ele sunt contractate unor firme private.
Aşadar, sectorul public trebuie perceput ca un sistem în care interacţionează diverse elemente: imput-uri, adică resurse şi procese; output-uri, adică rezultate; outcome-uri, adică impactul acestor rezultate; şi feedback-uri, adică reacţia la o acţiune dată. Să le luăm pe rând: Imput-urile includ oameni, bani, echipamente; Procesele conţin activităţi realizate cu ajutorul imput-urilor; Output-urile reprezintă ceea ce este produs de către organizaţie; Outcome-urile sunt rezultatul combinaţiei de output-uri; Feedback-ul este reacţia pe care o au grupurile afectate: clienţi, cetăţeni, beneficiari etc.
Sectorul public este cel care trebuie să soluţioneze problemele sociale. Rezolvarea lor arată eficienţa şi eficacitatea organizaţiei publice.
„Problemele social-economice” se exprimă prin Nevoi. Din aceste nevoi se nasc “Obiectivele” organizaţiei publice, a căror realizare implică „Imput-urile”, adică Resursele materiale,umane şi financiare. Utilizarea acestor resurse în diverse “Activităţi” au ca rezultat “Output-urile”, adică rezultatele / produsele organizaţiei. Raportul dintre “Imput-uri” şi “Output-uri” ilustrează “Eficienţa” activităţii organizaţiei. “Output-urile” sunt materializate în “Produse intermediare” şi “Produse finale” cu un anumit „Impact” asaupra grupului ţintă. Aceste “produse” arată în ce măsură activitatea organizaţiei a atins “Obiectivele” soluţionând “Problemele social-economice” materializate în “Nevoi”, evidenţiind “Eficacitatea” organizaţiei.
Din punct de vedre teoretic, lucrurile sunt clare. Dacă şi practica le-ar confirma, România ar fi nevoită să facă faţă unui val de solicitări de cetăţeniei, fără precedent.
