După 1989, sistemul medical românesc a apucat calea “reformelor” fără sfârşit, menite – pasămite – a îmbunătăţi strarea de sănătate a populatiei. S-au schimbat multe, dar – din păcate – nu toate schimbările au fost benefice. Totuşi, ceva pere a fi scăpat “frenezeiei reformatorilor”, iar acel “ceva”, aş putea să-l “înmatriculez” în aşa numita “Instituţie a trepăduşilor”, reprezentată de bresla portarilor şi a brancardierilor de spital.Aceasă “instituţie”, funcţionează după legi nescrise dar bine implementate în mentalul colectiv, datând din vremuri vechi. Timpurile s-au schimbat, dar reprezentanţii “breslelor” respective au rămas – în esenţă – la fel. Au suferit doar – pe alocuri – mici cosmetizari, de formă, în ceea ce priveşte “ambalajul”, modificându-şi totodată, “competenţele”.
Zilele trecute, o situaţie neplăcută, m-a determinat să treg pragul mai multor spitale. Din fericire, nu în calitate de pacient. M-a frapat bunăvoinţa medicilor care continuă să-şi facă meseria în condiţiile de austeritate pe care le simţim cu toţii din plin, în antiteză cu comportamentul lipsit de cel mai elementar bun simţ al reprezentanţilor breslelor amintite. Din respect pentru medici, nu voi menţiona numele spitalelor în cauză.
Aşteptând în faţa cabinetului unui medic, am asistat la un “spectacol” gratuit, oferit de brancardierii de spital. Care cu tărgi, care cu scaune cu rotile, transportau la/de la analize, diverşi pacienţi. Într-un cadru marcat de suferinţă, dialogurile lor glumeţe sunt lipsite de moralitate: “Ţine dreapta!”, “Ai pană pe spate!”, “Vezi ca ţi-a expirat inspecţia tehnică!” “Băi! Du-te scoate marfa de la consultaţie că vin eu cu un nou transport!”. Şi toate acestea, în gura mare, în auzul “împricinatului de pe mijlocul de transport” , care pare a-şi fi pierdut calitatea de om.
Nu puţini dintre noi sunt nevoiţi să treacă prin spitalele patriei, iar aici mă refer la cele de stat, pentru că încă suntem un stat social.
Primul care te întâmpină, într-o astfel de situaţie, este portarul. Ascuns în cuşculia lui, te pândeşte, aşteptând parcă să comiţi o greşală, încălcându-i teritoriul pe care îl “păstoreşte”. Oarecum, e firească atitudinea lui, dată fiind longevitatea în serviciu. În lunga lui carieră, a “schimbat” nenumărate asistente, medici, directori de spital, ba chiar şi miniştri ai sănătăţii.
Am intrat într-un alt spital. L-am căutat, pe “stăpân”, din priviri. L-am zărit, dar nu i-am remarcat “satatutul”, întrucât era îmbrăcat “civil”. Am dat să-mi continuu drumul, dar am fost oprit de brutalitatea unei întrebări, pusă pe un ton răstit: “Eu de ce sunt aici?” Mirat, m-am oprit întrebându-l la rândul meu: “Păi dacă dumneata nu ştii, ai pretenţia să ştiu eu? Te sfătuiesc să consulţi fişa postului” – i-am sugerat. Am aflat apoi ce anume i-a determinat irascibilitatea. În holul spitalului, există un dispozitiv care îţi încalţă pantofii în nişte şoşoni de plastic, meniţi a preîntâmpina contaminarea cu viruşi aduşi din exterior. E perfect normal şi binevenit un astfel de aparat. Dar, există un dar… Nici un anunţ situat la vedere, nu te informează despre existenţa lui. Am platit taxa, mi-am luat “şoşonii” şi mi-am văzut de ale mele. La ieşire, mi-am abandonat încălţările de unică folosinţă într-un container destinat acestui scop, situat în vecinătatea aparatului.
În ziua următoare, în acelaş loc, am întâlnit un alt portar. De data aceasta, eram pregătit. L-am identificat imediat. L-am salutat respectuos şi m-am oprit – cu leul în mână – în faţa aparatului cu pricina. Politicos, portarul m-a chemat la el. S-a aplecat şi mi-a pus cu mâna lui “şoşonii antiseptici”, recuperaţi din conteinerul aflat în spatele aparatului. Mi-a luat leul şi mi-a urat “o zi bună”.
Am fost nevoit să merg şi a treia oară, ocazie cu care am constatat că sintagma “Câte bordee atâtea obicee”, a suferit o profundă transformare, devenind “Aceleaşi bordee, alte obicee”. Înaintea mea a intrat un poliţist. Portarul, binevoitor, i-a dat informaţiile necesare, destinate a-l coordona spre locul dorit. Neavând nevoie de informaţii, am salutat şi am dat să trec mai departe. Greşală de neiertat! “Ce faci domnule?” – m-a apostrofat portarul. “Mulţumesc, bine” – i-am răspuns. “Unde te duci?” – a continuat să mă chestioneze, tutuindu-mă. “În vizită la un pacient” – am zis eu. S-a uitat la ceas, să vadă dacă mă încadrez în programul rezervat vizitelor. Spre necazul lui, eram în program. Supărarea pe care i-o provocasem provenise de la faptul că nu îmi luasem “şoşoni”. Simţindu-mă discriminat, am cutezat să-l întreb de ce domnul de dinaintea mea, nu avusese nevoie de încălţările respective. Răspuns: “Este în misiune!” Nu m-am putut abţine şi am replicat: “Şi eu sunt în misiune, dar sub acoperire!”
Să-l fi întrebat despre etica profesională? La ce bun? I-am dat leul, mi-am luat şoşonii – de data aceasta, de la aparat – şi mi-am văzut de drum.
