În luna octombrie a anului 1948, autorităţile României comuniste în acord cu ierarhia Bisericii Ortodoxe au pus capăt existenţei legale a Bisericii Greco-Catolice. Măsura s-a aplicat drept urmare a dispoziţiilor primite anterior din partea puterii sovietice de la răsărit, în baza unui plan minuţios care viza ruperea legăturilor cu Vaticanul a ţărilor care intraseră după război în sfera de influenţă a URSS.În România, capii decidenţi ai BOR au folosit acest prilej pentru a transpune în practică aspiraţia istorică care privea desfacerea Unirii cu Roma, înfăptuită la sfârşitul veacului al XVII-lea, la iniţiativa habsburgilor, de o parte a românilor ardeleni. Modalităţile şi metodele de suprimare ori de interzicere a cultului greco-catolic, au rămas să fie stabilite de fiecare ţară a lagărului comunist în funcţie de condiţiile specifice ale fiecăreia. Măsuri radicale în acest sens au fost adoptate doar de guvernele României şi Cehoslovaciei, care au interzis prin legi speciale existenţa acestui cult religios pe teritoriile naţionale, în celelalte ţări comuniste starea de lucruri rezultată fiind mult mai permisivă.
Desfăşurarea procesului de revenire a credincioşilor greco-catolici la ortodoxie nu a fost o acţiune exclusivă a BOR, această operaţiune fiind susţinută de toate structurile şi compartimentele politice şi administrative ale statului comunist, dintre care, în prima linie, s-a situat Ministerul Culturii, Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, prefecturile judeţene precum şi primăriile urbane şi rurale. Începând din toamna anului 1948, diversiunea iniţiată şi răspândită în rândurile credincioşilor şi mai ales a clerului greco-catolic, constrângerile şi ameninţările de tot felul, îmbinarea factorului forţă cu factorul surpriză, au creat o situaţie de confuzie şi chiar de haos. Pe acest fundal şi în acest context, aproximativ un sfert din preoţii greco-catolici au semnat atunci pentru revenirea la ortodoxie.
În prima zi a lui octombrie 1948, la Cluj, s-a organizat o întrunire ceremonială, un Sobor; prin care un număr de 38 de delegaţi ai Bisericii Greco-Catolice au aderat în mod oficial la BOR. Tot atâţia reprezentanţi au fost şi cei care în urmă cu două secole şi jumătate semnaseră Unirea cu Biserica Romei, astfel că procesiunea de la Cluj s-a dorit a fi şi un fel de revanşă istorică în faţa Vaticanului. La 3 octombrie, membrii Sfântului Sinod al BOR i-au primit pe cei care 38 de reprezentanţi reuniţi în cadrul Soborului de la Cluj, acceptându-se cererea acestora privind revenirea la ortodoxie. În 21 octombrie, la Alba Iulia, cu ocazia împlinirii celor 250 de ani de la Unirea cu Roma din octombrie 1698, Sfântul Sinod al BOR serbează contrafacerea Unirii. În prezenţa a câtorva mii de participanţi, se ţine o slujbă solemnă în Catedrala Sfintei Treimi, botezată cu acest prilej ,,Catedrala Reîntregirii Bisericii Româneşti din Transilvania”. Apoi au avut loc lucrările Marii Adunări Bisericeşti unde s-au susţinut o sumedenie de cuvântări menite să justifice revenirea la ortodoxie. După desfiinţarea de facto a Bisericii Române Unite urmează decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948, care a reglementat încetarea existenţei legale în România a cultului greco-catolic şi împărţirea bunurilor acestei biserici între statul român şi Biserica Ortodoxă.
Biserica Greco-Catolică a pierdut astfel totul, nu însă şi credinţa. Ierarhii şi o mare parte a clerului de mir nu au recunoscut desfiinţarea bisericii lor. În cursul lunii octombrie sunt arestaţi toţi episcopii uniţi şi o parte dintre vicari, canonicii, protopopii şi preoţii de la Blaj, asupra acestora fiind făcute presiuni de trecere forţată la ortodoxie, toate încercările fiind însă întâmpinate cu un refuz colectiv. Prin arestarea acestora, statul a dorit să grăbească procesul de reintegrare a credincioşilor în biserica ortodoxă dar şi să prevină eventuala organizare a unei rezistenţe.
În România, înainte de interzicerea cultului greco-catolic, existau aproximativ 1,5 milioane de credincioşi uniţi, 1594 de preoţi care slujeau la altarele a 1725 de lăcaşuri de cult, 34 de canonici şi 75 de prelaţi, care erau repartizaţi în cadrele administrative a unui număr de cinci dieceze. În anul 1948, titularii scaunelor episcopale care corespundeau acestor dieceze erau următorii: Iuliu Hossu la Cluj, Ioan Suciu pentru Alba Iulia şi Făgăraş, Valeriu Traian Frenţiu la Oradea, Alexandru Rusu la Maramureş şi Ioan Bălan la Lugoj. În capitala ţării era un vicar general în persoana lui Vasile Aftenie. În anul 1940 acesta fusese numit Episcop auxiliar de Alba Iulia şi Făgăraş, dar care a rămas cu reşedinţa în Bucureşti. Toţi aceşti ierarhi, după ce au fost arestaţi, la început au fost duşi într-o reşedinţă a Patriarhiei de la Dragoslavele, fiind transferaţi ulterior la Mănăstirea Căldăruşani, iar în anul 1950 cinci dintre ei au fost încarceraţi în Penitenciarul de la Sighet. Situaţia acestora a evoluat de la reţinerea şi internarea lor în anumite instituţii unde se dorea integrarea, spre alte instituţii unde se urmărea exterminarea. Ca urmare, statutul clericilor se schimba de facto, din reţinut în deţinut. Privarea de libertate a conducătorilor Bisericii Greco-Catolice a determinat Nunţiatura Apostolică de la Bucureşti să propună numirea unor noi episcopi pentru perioada de ilegalitate. Aceştia au fost Alexandru Todea, Tit Liviu Chinezu, Ioan Cherteş, Iuliu Hirţea, Ioan Ploscaru şi Ioan Dragomir, care ulterior au fost şi ei arestaţi şi trimişi în detenţie. Aceştia, alături de cei care au reuşit să iasă în viaţă din puşcării, au reuşit de-a lungul timpului să pregătească şi să instruiască o reţea de preoţi devotaţi care au asigurat continuitatea bisericii până la sfârşitul regimului comunist.
La Sighet, în închisoarea elitei româneşti, au murit episcopii Ioan Suciu (27 iunie 1953), Valeriu Traian Frenţiu (12 iulie 1952) şi Tit Liviu Chinezu (15 ianuarie 1955), iar în beciurile Ministerului de Interne din Bucureşti a fost torturat şi ucis episcopul Vasile Aftenie (6 mai 1950). Toţi aceştia au sfârşit ca nişte martiri în numele unei credinţe de care nu s-au putut lepăda, cu toate suferinţele fizice şi morale pe care au trebuit să le îndure. Prin martiriul lor în temniţele comuniste, atât ierarhii cât şi preoţii greco-catolici au dat dovadă de demnitate, de un enorm curaj şi de o remarcabilă fidelitate faţă de crezul lor religios.
În anii din urmă au fost începute demersurile în vederea canonizării unui număr de şapte ierarhi greco-catolici morţi în închisorile comuniste sau în mănăstirile ortodoxe, unde erau ţinuţi ca prizonieri. Aceştia sunt Iuliu Hossu, primul cardinal român, Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu şi Vasile Aftenie. O înaltă instanţă de drept canonic a pronunţat o decizie care este cuprinsă într-un document, prin care se recomandă sanctificarea acestor ierarhi, consideraţi drept martiri. Dosarul de canonizare a fost trimis către Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor de la Vatican. În cazul în care vor fi consideraţi sfinţi, episcopii trebuie să fie înmormântaţi în bisericile unde ei au slujit în calitate de înalţi ierarhi. Din păcate, astăzi sunt cunoscute locurile unde se află mormintele doar a patru dintre aceştia, ceilalţi trei fiind îngropaţi în cuprinsul Cimitirului Săracilor din Sighet, însă pe locuri neprecizate. În acest cimitir, în cursul anului 2006 au avut loc două campanii succesive de cercetări arheologice, care au vizat căutarea, identificarea şi deshumarea unor foşti deţinuţi politici care au murit în timpul detenţiei din penitenciarul Sighet, printre aceştia fiind şi cei trei episcopi greco-catolici. Atunci am avut onoarea şi deosebitul privilegiu să fiu însărcinat cu coordonarea ştiinţifică a acestor investigaţii speciale. Alături de colectivul de arheologi, în această operaţiune au fost implicate şi alte instituţii ale statului, cele mai importante fiind Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România şi Parchetul Militar. Investigaţiile de atunci nu au dat rezultate favorabile, însă toţi cei implicaţi şi nu numai se aşteptau ca cercetările să fie continuate în perioada următoare. Din păcate, din motive pe care noi încă nu le-am putut desluşi pe deplin, acest lucru nu s-a mai produs nici până în ziua de astăzi. O oarecare reticenţă şi chiar o lipsă vădită de interes în privinţa continuării acestui demers ştiinţific am observat că există nu numai din partea autorităţilor statului, ci chiar din partea unor reprezentanţi de rang înalt din cadrul Bisericii Greco-Catolice.
Gheorghe Petrov
Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei – Cluj
Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România – Bucureşti
