De Cornel Jurju, istoric, Clubul Monarhiștilor Clujeni
Este peste orice îndoială, că trecutul şi prezentul sunt dimensiuni temporale aflate în cea mai strânsă relaţie. „A fi” nu poate exista fără „a fost”. Atunci, pe drept cuvânt, este acceptabil să spunem, că „suntem”, măcar într-o anumită măsură, ceea ce am fost. După cum, într-o formă şi mai apropiată de realitate, „suntem” ceea ce ştim că am fost ori ni s-a spus că am fi fost. Constatăm aici, cum „transferul”, respectiv inserarea timpului deja trăit în prezentul conştinetizat, lasă urme adânci asupra trecutului însuşi, reinventându-l. Pe cale de consecinţă, memoria prezentă a trecutului devine una transfigurată: selectivă şi subiectivă.Dintr-o astfel de perspectivă, conştiinţa naţională, ca formă de identitate colectivă, este, într-o măsură apreciabilă, expresia „concretă” a memoriei trecutului. Pe de altă parte, conţinutul memoriei identitare este alcătuit din momente şi personalităţi de excepţie ale unui trecut comun sau numai pretins ca atare. În cazul românesc, spaţiul memoriei identitare este „populat” cu un număr de personalităţi-simbol între care îi regăsim pe Decebal, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horea, Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ioan Cuza. Observăm o colecţie de personalităţi, măcar în parte justificată, dar care, în această compoziţie, a fost structurată şi impusă, plecând de la criterii prevalent ideologico-propagandistice, în deceniile dictaturii roşii.
Partidul comunist şi-a trăit până la capăt obsesia stăpânirii României şi prin malformarea convenabilă a trecutului. „Cel ce controlează trecutul, zice sloganul Partidului, acela controlează şi viitorul. Cel ce controlează prezentul, contolează trecutul”. (George Orwell)
Ori, situaţia că, la 25 de ani de la recâştigarea libertăţii, conştiinţa naţională românească este încă aşezată pe fundamente ideologico-istorice, fabricate în anii comunismului, este una dintre multele şi nocivele ciudăţenii ale României de azi. Iată de ce, este necesară o aducere la zi a „eşantionului” de personalităţi care oferă substanţă identităţii româneşti. În mod principal, ar fi semnificativă/utilă restructurarea „rezervorului” identitar românesc, printr-o completare a lui cu personalităţi ale României moderne (Ion C. Brătianu, Ion I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Iuliu Hosu), dar mai ales cu figuri ale Coroanei româneşti (Regele Carol I, Regele Ferdinand, Regina Maria).
Cunoaşterea trecutului, dincolo de a fi o experienţă cultural-intelectuală, îndeplineşte, ne place sau nu, o funcţie pragmatică, de a transforma structurile mentale ale prezentului. Iar din acest punct de vedere, biografii de excepţie, de la graniţa secolelor XIX şi XX, sunt cu certitudine mai concludente/pilduitoare pentru tipul de societate către care evoluăm.
În mod evident nu este acceptabil, ca la nivelul unei cunoaşteri comune/publice minimale, să fie omis rolul fundamental pe care Regele Ferdinad şi Regina Maria, l-au avut pe parcursul Primului Război Mondial şi apoi apoi Marii Uniri. Situaţia este suplimentar contrastantă pentru că, într-o perioadă decisivă pentru viitorul României, Regele şi Regina s-au aflat cu adevărat la originea celor mai importante decizii, au făcut proba celor mai mari sacrificii pentru binele naţiunii române. Ferdinand I a acceptat războiul împotriva Puterilor Centrale cu preţul iremediabilei compromiteri a relaţiilor cu propria familie domiciliată în Germania. În 1918, după ce guvernul României semnase tratatul de pace cu Tripla Alianţă, acelaşi Rege Ferdinand a refuzat să ratifice documentul cu toate presiunile/ameninţările ocupantului germano-austro-ungar. Aflată luni la rând printre răniţi şi bolnavi contagioşi, Regina Maria a înfruntat în mod cotidian riscul unor boli fatale, dovedind o voinţă de solidaritate dusă până la extrem cu poporul aflat la grea încercare. De altfel, cuplul regal a plătit propriul tribut războiului, pierzându-l, în toamna lui 1916, pe mezinul familie, principele Mircea. Totodată, nu trebuie date uitării demersurile diplomatice ale Reginei Maria prin care a contribuit substanţial la recunoaşterea internaţională a României Întregite, ca rezultat al spectaculoaselor uniri succesive din 1918.
Sunt câteva argumente principale pentru care Suveranii României Întregite ar trebui să devină repere fundamentale ale unei identităţi româneşti restructurate. Conştiinţa naţională este de dorit să „asimileze” asemenea personalităţi ale trecutului care definesc o tipologie comportamentală funcţională/relevantă pentru exigenţele prezentului. Ori, Regele Ferdinad şi Regina Maria, reprezintă un exemplu rar şi deosebit de preţios despre felul în care pot fi înţelese şi asumate valori esenţiale precum iubirea de ţară, democraţia, respectul propriului popor, eleganţa, demnitatea.
