Sintagma De la un Soare la altul evocă crâmpeiele unei promenade aventuroase trăite recent de artist prin câteva ţări latine: Italia, Franţa, România. Preferinţa pentru sudul însorit consacră pictura sa – până la un punct realistă – ca o evocare a spaţiului mediteranean, con solare, cu soare, însorit – cum ar spune italienii. Pitorescul intrinsec al peisajului se alătură altor determinări ale spaţiului pictural, ca mărturie a unui itinerar spiritual, ca expresie de a trăi spiritual, pe deplin, Europa. Este o abordare la faţa locului a “misterului” picturii europene într-un alt mod decât cel uzitat de pictorii români, mai ales de către aceia care care au studiat în Franţa sau Italia.Întorcându-se în ţară, aceşti artişti, fie că era vorba de Nicolae Petraşcu, Nicolae Dărăscu, Theodor Pallady, Aurel Ciupe sau Corneliu Baba, s-au străduit să uite specificul pictural al acestor spaţii pentru a nu altera sensibilitatea românească şi pentru a obţine acea unitate de stil care s-ar putea citi ca specific naţional românesc. Peisajele “franceze” ale acestor pictori constituie actul de naştere al peisagisticii româneşti moderne, ca o “unitate de măsură” a talentului naţional.
Călin-Raul Anton urmează o altă cale, frecvent întânită în arta contemporană: o abordare “ad integrum” a lumii europene,cu datele unei expresivităţi individuale, o relativă abandonare a “amprentei” româneşti şi o cuprindere a lumii europene, mai ales a celei sudice, o asumare din perspectiva cetăţeanului european care suferă aceleaşi dependenţe structurale, indiferent cum s-ar numi locul din Europa unde a văzut lumina soarelui. Prin aceasta au căzut grăniţuirile etnice, locul lor fiind luat de potenţialităţi nu de învecinare şi împrumut, ci de însuşirea unei unei laturi comunitare supranaţionale a talentului individual. Prin aceasta, reîntoarcerea în sânul Europei încetează a mai fi o simplă vorbă goală.
Uşurinţa călătoriei pan-europene, legitimitatea statală, apartenenţa la fondul unei culturi comune devin evidente şi sunt recunoscute ca atare şi de iubitorii de artă vest-europeni. Artistul cochetează cu aceeaşi uşurinţă în planul simbolic, recuperând adesea din recuzita suprarealismului acea atmosferă metafisica în care lumina este pretutindeni, umbrele sunt cu totul alungate din spaţiul pictural, asemeni acelora din tablourilor semnate de maeştrii genului – De Chirico sau Paul Delvaux. Nu e cazul să deplângem această “internaţionalizare” a artei, pentru că ea ne arată tocmai valoarea independenţei autorului faţă de modelele picturii tradiţionale româneşti şi desprinderea de micii maeştii ale unei arte provinciale.
VASILE RADU
