Într-o sală simplă din reşedinţa de la Casa Santa Marta, în Vatican, Papa Francisc a primit, în ziua de 21 mai 2015, un reporter al cotidianului argentinian „La Voz del Pueblo”, din Tres Arroyos (Buenos Aires). În cele patruzeci şi cinci de minute cât a durat întâlnirea, Jorge Bergoglio a avut curajul de a parcurge din nou viaţa sa personală, răspunzând cu plăcere şi însoţind cuvintele cu gesturi atunci când întrebarea îl entuziasma, dar şi în mod sec şi tăios în faţa unei întrebări al cărei răspuns ar fi putut să trezească mult zgomot în afara zidurilor vaticane. Interviul, publicat în traducere pe Ercios.ro, a avut ca punct de plecare numirea sa, scrie Catholica.ro.Nu visa să fie Papă, „şi nici să fiu preşedinte al Republicii sau general al armatei. Există din aceia care visează aceasta. Eu nu. În Conclavul din 2005 era pe lista papabililor, „dar de data aceasta, a doua oară, dată fiind vârsta mea, 76 de ani, şi dat fiind faptul că erau cu siguranţă persoane mai valoroase… Astfel… nimeni nu amintea de numele meu, nimeni… Până acolo încât în ziare nu ieşise nicio fotografie de-a mea, nimeni nu se gândea la mine. Casele de pariuri din Londra îmi dădeau locul al 46-lea. Nici măcar eu nu mă gândeam la mine, chiar nu-mi trecea prin minte.”
„Măcar în cealaltă alegere eram în ziare, apăream printre papabili. Înăuntru era clar că trebuia să fie Benedict, care a fost votat aproape în unanimitate, şi acest lucru mi-a plăcut mult. Candidatura sa era clară, în a doua alegere nu era niciun candidat clar. Existau diferiţi posibili, dar niciunul puternic. De aceea am venit la Roma cu ceea ce aveam pe mine şi cu un bilet de întoarcere pentru sâmbătă seara, pentru a putea fi la Buenos Aires în duminica Floriilor. Chiar lăsasem predica mea pregătită pe birou. Nu mă gândeam niciodată că se va întâmpla.”
Întrebat ce a simţit când a fost ales, a declarat: „Înainte de alegerea definitivă am simţit multă pace. ‘Dacă Dumnezeu vrea aceasta…’, m-am gândit. Şi am rămas în pace. În timp ce se numărau voturile, care durează o veşnicie, recitam Rozariul, liniştit.” Referitor la audienţele generale, a spus că acestea îi plac „în sens uman şi spiritual, în ambele sensuri. Oamenii îmi fac bine, îmi transmit energie pozitivă, aşa cum se spune. Este ca şi cum viaţa mea s-ar amesteca cu mulţimea.”
„Eu, psihologic, nu pot să trăiesc fără oameni, nu sunt făcut să fiu monah, de aceea am rămas să trăiesc aici, în această Casă. Aceasta este o pensiune, sunt 210 camere, noi care trăim şi lucrăm în Sfântul Scaun suntem patruzeci, ceilalţi sunt oaspeţi, Episcopi, parohi, laici, care trec şi se cazează aici. Şi acest lucru îmi face foarte bine. A veni aici, a mânca în sala de mese, unde sunt atâţia oameni, a celebra Liturghia de patru ori pe săptămână unde vin oameni din afară, din parohii… Îmi plac mult toate acestea. Eu m-am făcut preot pentru a fi cu oamenii. Îi aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru că acest lucru mi-a rămas.”
Din viaţa sa de dinaintea alegerii ca Papă îi lipseşte „să ies în stradă. Acest lucru, da, îmi lipseşte, liniştea de a merge pe străzi. Sau de a merge într-o pizzerie ca să mănânc o pizza bună… Eu am mers mereu pe jos. Când eram Cardinal îmi plăcea mult să merg pe străzi, să merg în autobuz, în metrou. Oraşul îmi place mult, sunt citadin înăuntru.” Într-o zi a ieşit din Vatican „cu maşina singur cu şoferul şi am uitat să închid geamul, era deschis şi nu mi-am dat seama. Şi s-a întâmplat sfârşitul lumii… Eu eram aşezat lângă şofer, trebuia să mergem înainte, însă oamenii nu ne lăsau să trecem. Clar, a-l întâlni pe Papa pe stradă…”
„Aici am faima de indisciplinat”, a recunoscut Pontiful, „protocolul nu-l respect mult. Protocolul este foarte rece, deşi există lucruri oficiale pe care le respect complet”. În privinţa odihnei de peste noapte a declarat: „Eu nu am un somn foarte profund, dar mă aşez în pat şi adorm imediat. Dorm şase ore. În mod normal la nouă sunt în pat şi citesc până aproape la zece, când începe să-mi lăcrimeze un ochi, atunci sting lumina şi aşa rămân până la patru, când mă trezesc singur, este deşteptătorul biologic. Este adevărat, am nevoie apoi de siestă. Trebuie să dorm de la patruzeci de minute la o oră… Şi în acest caz dorm profund şi mă trezesc singur. Când nu îmi fac siesta, simt acest lucru.”
Întrebat dacă se simte sub presiune a răspuns: „Presiunile există. Fiecare persoană din conducere simte presiuni. În acest moment ceea ce mă apasă mai mult este marea cantitate de lucru care există. Urmez un ritm de muncă foarte puternic, este sindromul sfârşitului anului şcolar, care aici se termină la sfârşitul lui iunie. Şi atunci se acumulează mii de lucruri şi sunt probleme… Şi apoi sunt problemele pe care mi le creează ce anume am spus, sau ce nu am spus…” papa citeşte numai un ziar, „La Repubblica”, „nu trec mai mult de zece minute ca să dau o raită prin el. La televizor nu mă uit din 1990. Este o promisiune pe care am făcut-o Fecioarei de pe Carmel în noaptea de 15 iulie 1990.” Şi nu navighează pe internet.
„Nu este o utopie a crede că se poate dezrădăcina sărăcia?” „Da, a răspuns Papa, „dar utopiile ne fac să mergem înainte. Ar fi trist dacă un tânăr sau o tânără nu le-ar urma. Există trei lucruri pe care trebuie să le avem cu toţii în viaţă: amintire, capacitate de a înţelege prezentul şi utopie pentru viitor… Odată am citit un lucru foarte frumos: ‘Prezentul, lumea pe care am primit-o, nu este numai o moştenire de la bătrâni ci este mai degrabă un împrumut pe care ni-l dau copiii noştri pentru ca să-l restituim lor mai bun’. Dacă tai rădăcinile mele şi pierd amintirea, mi se va întâmpla ceea ce se întâmplă oricărei plante, voi muri; dacă trăiesc numai în prezent fără a privi cu previziune spre viitor, mi se va întâmpla ceea ce i se întâmplă oricărui administrator rău, care nu ştie să facă proiecte… Cele trei lucruri trebuie să meargă împreună; când unul lipseşte, un popor începe să decadă.”
