A nimici, desigur, nu-i mare lucru, oricărui declasat, oricărui jalnic resentimentar stându-i în putinţă să veştejească, într-o clipă de bezmetică răzvrătire, ceva din splendoarea lumii; dar a ajunge la conturarea reflexivă şi deplin conştientă a unei atotcuprinzătoare pasiuni a distrugerii, care ţinteşte exclusiv frumuseţea şi desăvârşirea în bine a făpturii umane, e cu totul altceva decât o complicitate anarhică şi fugară cu întunericul. Iago nu se mulţumeşte să lovească aiurea, în stânga şi în dreapta, el va voi să vicieze însuşi principiul viu al frumuseţii (întrupat în Desdemona şi reprezentat prin cultul religios pe care Otello îl dedică soţiei sale). Iago, în virtutea credinţei sale într-un dumnezeu malign, atacă acest principiu al frumuseţii, dorind să-l facă să moară prin el însuşi, dorind să-l vadă degradându-se şi să-şi proclame astfel neînsemnătatea, nimicul. În Otello de Verdi conflictul fundamental e de ordin religios.Harul iubirii – har religios, prezent în Otello – se preface, treptat, în osândă, iar osânda („materia” însăşi din care e alcătuit Iago) se transformă într-un paradoxal şi aprig „har“ al anatemizării.
Otrăvit lăuntric cu ajutorul „demonului cu ochi verzi“, gelozia, soţul Desdemonei ajunge într-o asemenea stare de pustiire, încât ai senzaţia efectivă că marile lui calităţi trec, despuiate de orice nobleţe şi deturnate de la sensul lor firesc, asupra lui Iago, şi că eşti martor la un transfer de substanţă, de potenţă, de vitalitate dinspre victimă spre călău. Maurul e contaminat de termenii în care gândeşte Iago, iar acesta, mimându-i pe ai celuilalt, e pătruns, chiar fără voie, de fervoarea lor. Cuvintele şi cânturile celor doi se amestecă, stările, pe alocuri, li se suprapun: iubirea lui Othello se exaltă, viciată, în ura pe care a absorbit-o, picătură cu picătură, de la torţionarul său; ura elementară şi lipsită de contur a acestuia, în contact cu sălbatica dezlănţuire de patimă a maurului, se deschide, lacomă, spre scopul ei final: la apogeul evoluţiei sale, Iago reprezintă un evident caz de erostratism de tip religios, manifestat prin nimicirea capodoperei de armonie şi dragoste pe care o întruchipează cuplul Otello – Desdemona.
Otello îşi îndură un răstimp nemăsurat de lung pieirea, şi, odată cu fiecare surpare dintr-însul, ceva din credinţa lui în raţiunea supremă a vieţii – a cărei imagine şi sublimare pământească e Desdemona – se perverteşte, îmbracă forma monstruosului, repulsivului şi se îmbibă cu presimţirea corupţiei şi regresiunii.
Ucigând-o pe Desdemona, maurul jertfeşte însuşi locaşul sublimităţii şi tăriei lui, templul unităţii sale cu principiul vieţii – şi chiar mai mult decât atât: miracolul irepetabil al unei fiinţe care nu era nici el, nici soaţa lui, dar care se născuse din ei şi-i cuprindea pe amândoi în sfera sa ideală (simbol încarnat al desăvârşirii în dragoste). Othello sfâşie fiinţa perfectă a iubirii şi anulează astfel singura valoare ce constituise până atunci contraponderea urii şi voinţei de nimicire a lui Iago, lăsând câmp liber forţelor dezordinii, întunecării şi haosului.
Verdi a dat acestei drame – cu subiect profund religios – forma zguduitoare a capodoperei.
