“Noapte, frig. În oraşul ăsta frate nu mai e nimic. Când treci pe stradă ai ochii-n patru părţi, ai inima-ngheţată.” Aşa suna începutul unei piese ce a fost în vogă prin ´98. De ce mi-am amintit versurile celor de la Genius acum? Nu pentru că îmi place în mod deosebit, ci pentru că mi se pare că mai ales noaptea, Clujul devine un oraş din ce în ce mai trist.Au apărut locuitori ciudaţi ai străzii – nu cerşesc, dar se bucură când le dai. Se uită la tine insistent, dar e indicat să le ocoleşti privirea – s-ar putea să-ţi rămână ceva timp în minte – rugătoare, dar pierdută, uneori plină de ură. Îi întâlneşti tot mai frecvent la colţ de stradă sau în ganguri. Umblă în gaşcă, rareori singuri. Îi poţi recunoaşte după haine – sunt aceleaşi de câteva luni, poate ani. Poartă desăgi în spate, singura lor avere. Precum melcii, se deplasează cu casa în spinare. Partea tristă e că desaga nu le oferă şi un acoperiş deasupra capului şi astfel, în fiecare noapte trebuie să se descurce.
I-am găsit trişti şi stranii. Se sfătuiau. Despre ce? Doar ei ştiu. Cei care împart graiul stăzii, al foamei, al sărăciei. Erau mai mulţi ca de obicei, parcă au izvorât din nimic la fiecare colţ. N-am avut încotro, trebuia să ajung acasă, iar drumul meu se intersecta cu ei. Eu am simţit că mi-au invadat teritoriul, lucru pe care l-au simţit şi ei, cu siguranţă, la adresa mea. Îmi fac curaj, sunt şi ei oameni la urma urmei. Ajung în dreptul lor, un miros oribil, de carne stricată, îmi acaparează simţurile. Mă grăbesc, mă uit în faţă, nu schiţez niciun gest. Simt cum unul dintre ei se ridică de pe haina groasă pe care stătea zgriburit şi mă priveşte de la distanţă. Aş minţi dacă aş spune că nu mi-a fost frică. Am mers mai departe, am grăbit pasul. Dar nici n-am trecut bine strada, că am dat nas în nas cu altă gaşcă. Un bărbat brunet, ciocuş, cu o mutră ce te face să-l etichetezi drept nebun încă de la primul contact vizual, se deplasează anevoie în direcţia mea. Va suna aiurea, dar în acel moment mi-am pus o întrebare ciudată: Oare-mi simt aceste fiinţe adrenalina? Pot să simtă frica, precum câinii? Pasul îmi era tot mai accelerat, pulsul, la fel. Fiind noapte, eventualele umbre de pe trotuar m-ar fi ajutat să identific un posibil urmăritor. Mă uitam cu coada ochiului în spate – doar studenţi care se îndreptau spre casă, sau spre alte locuri unde să-şi omoare timpul. Spre surprinderea mea a fost cea mai aglomerată seară – cu cei mai mulţi ciudaţi pe metru pătrat.
Nu neg că Clujul a avut tot timpul ciudaţii lui, dar acum au răsărit mai rău ca ciupericile după ploaie. Nu ştiu cine sunt, de unde vin şi ce vor. Ştiu doar că mi-e din ce în ce mai teamă şi că nimeni nu face nimic ca situaţia lor să se schimbe. Nu-i acuz pentru ce au devenit, sunt convinsă că fiecare are o poveste ce ar explica lucrurile. Nu am curaj să o ascult. Mă tem că vom deveni, atât eu, cât şi ei şi mai demni de cetăţeni ai “Oraşului trist”. Oraş în care, când luminile se sting, oamenii se cuibăresc în pat, pe bancă, pe jos, sau în tufiş, fiecare după posibilitate. Singura care rămâne trează, care stă de veghe, e speranţa.
