Aproape de o jumătate de an Chişinăul ne anunţă despre o schimbare comportamentală în relaţiile cu partenerii din UE, NATO şi mai ales în relaţie cu statul român. În acest răstimp, Chişinăul pe jumătate de voce a solicitat revenirea la tema tratatului de frontieră, dar a convenit să accepte şi a semnat Convenţia micului trafic de frontieră, să deschidă consulatele româneşti la Bălţi şi Cahul, să vorbească despre dosarul identitar în alţi termeni.Şi acest lucru a fost exprimat de noul premier basarabean Vlad Filat la Bucureşti sau de primarul Chişinăului Dorin Chirtoacă. E un început, mi-am zis. Şi acest lucru în contextul în care Ungaria recent s-a autopropus să pregătească experţii basarabeni pentru negocierea noului acord juridic Republica Moldova-Uniunea Europeană, iar premierul basarabean face o escală la Budapesta să consolideze relaţiile moldo-ungare şi aşa bine închegate prin reprezentantul UE la Chişinău Kalman Mizsei. Am avut un sentiment de compătimire pentru actuala generaţie de politicieni de la Chişinău care este astăzi în imposibilitatea de-a implementa proiecte de reformare şi modernizare a statului lor. Măcar să pună pe tapet problema revenirii la „judeţe” şi să excludă definitiv ca mod de organizare teritoială parazitele formule sovietice „raioane”. Te surpunde plăcut când citeşti despre „provocarea” premierului basarabean Vlad Filat care a condamnat( în vorbe) pactul Molotov-Ribbentrop. De altfel, şi premierul rus Putin a condamnat acest Pact, tot în vorbe. Sper ca la Ialta, unde se vor întâlni cei doi premieri, atât Filat cât şi Putin să pună bazele unei „reparaţii istorice”, care derivă în poziţiile acestora faţă de fatidicul pact. Pentru că eu nu cred vorbelor măgulitoare aruncate urechilor fudule, ci faptelor convingătoare…
De la republica dictaturii de ieri a lui Voronin asistăm la inaugurarea unei republici ai Alianţei pentru Integrare Europeană a Republicii Moldova, doar că republica tot mai este suspendată în CSI şi încă nu putem vorbi despre o reală abandonare a spaţiului dirijat şi controlat de Moscova. Din nefericire, această republică, încă şchiopătândă, şi care şi-a depăşit condiţia fizică, convingându-ne că este altceva decât demagogia afişată pro-europeană a fostei guvernări comuniste. Până una alta, ne uităm cu îngrijorare dacă nu revenim la timpurile guvernării Alianţei Forţelor Democratice sub auspiciile preşedintelui Petru Lucinschi, când guvernul basarabean de atunci prefera să adopte nişti paşi de „europenizare” prin Paris şi nu prin Bucureşti?! Zilele acestea preşedintele în exerciţiu al Republicii Moldova Mihai Ghimpu a reiterat că vrea să edifice o rută politică„europeană” Chişinău-Paris…
Şi îmi este frică ca lupta de emancipare naţională şi de revigorare democratică care a fost reluată de tinerii basarabeni în martie 2009 să nu fie deturnată. Îmi este frică să nu ne întoarcem în vremurile anului 1993-2001. Pentru că lipsesc marile teme de modernizare a spaţiului basarabean şi se calcă prin străchini. Iar „armata roşie a lui Voronin aşteaptă doar un semnal, de după cotitură, ca să pună piedică guvernării liberale şi social-democrate basarabene.
Întâmplător sau nu, doar că astăzi Republica Moldova este guvernată de odraslele generaţiei care a guvernat pe timpul lui Mircea Snegur şi Petru Lucinschi şi care au relevat un eşec major în aspiraţiile „proromâneşti” şi „proeuropene”. Mai am un pic de speranţă că odraslele acestora au tras concluziile de rigoare din eşecurile care au rezultat în anii de guvernare a părinţilor acestora şi că vor fi altfel. Îmi e frică de alte deja vu (-uri).
Încă nu pot zice că poate fi citibilă până la capăt opţiunea Chişinăului… Şi cum sunt un fel de Toma necredinciosul, îmi este teamă că dincolo de transmiterea unui mesaj favorabil în direcţia Bucureştiului, la Chişinău să nu se tragă nişte sforării molo-ruso-ucraine.
