De Constantin Zărnescu, scriitor
Critic, prozator, dramaturg, dl. Constantin Cubleşan a publicat (la Ed. „Cartea Românească”, Bucureşti), volumul, de un excepţional interes URMUZ ÎN CONŞTIINŢA CRITICII (287 pp.), propunând o „istorisire”, „o naraţiune” a aproape tot ceea ce au gândit şi scris despre părintele avangardei, peste 75 de personalităţi culturale, româneşti şi străine, de la Anghezi, Borza, Ionesco, la reputaţi savanţi (precum G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, matematicianul Solomon Marcus, Miron Grindea de la Londra, Marco Cugno pe durata unui secol, de la scrierea Povestirilor bizare (1907-1908); şi nouăzeci de ani, de la sinuciderea lui Urmuz (23 nov. 2013). Socotit „portdrapel al avangardei româno-franceze”, cu o posteritate eclatantă, exegeza criticii (şi istoriei literare) asupra prozei urmuziene s-a instituit, îndelung, într-o disciplină, care nu e numai românească, ci şi internaţională: URMUZ(ologia); aşa cum avem, spre o ilustrare maximă – BRÂNCUŞIOLOGIA!De ce a fost preluată şi folosită expresia avangardă, din arsenalul lingvistic al armatelor? Soldatul aleargă, pe front, pe linia întâia, înaintea glonţului. Poetul, ca şi soldatul, o ia la fugă înaintea cuvintelor! Iar Ahile, încă din antichitate – până în actualitate –, aleargă după broasca ţestoasă, fără să o poată ajunge din urmă! Aleargă după victorie, onoare? Aleargă după moarte?
Azi, literaturii de avangardă, postmodernă, câtă se mai aşterne pe hârtie, i se spune literatură de frontieră.
După cea dintâi ediţie, care ne uimeşte, şi azi, a lui Saşa Pană (1930); şi, mai ales după 1947, când observăm şi urmărim „ultima” generaţie a „avangardiştilor”, cititorul modern (în speţă, cel „iniţiat” în şcoli – elev, dascăl, student), l-au „auzit” pe Urmuz, înainte de a-l „citi”; chiar şi noi înşine, în 1964 – aşadar „prin viu grai”: concepţiile sale erau „ne-literare”, „a-literare”; abia apoi s-ar fi adăugat „sinuciderea” sa, „operei bizare”: „finis corronat opera!…”
Această uimire, „admirare” rămâne „proaspătă” şi azi, în recunoaşterea criticilor, eseiştilor, istoricilor literari, chiar (şi) a ultimelor generaţii: ’80 şi nouăzeciştii (numiţi mai nou şi milenarişti); prin aceea că URMUZ nu a putut fi înseriat; nu a făcut parte din nici o „mişcare”, ori „curent literar”, în schimb frecventa (cu aceeaşi „discreţie”, specifică judecătorilor, grefierilor, avocaţilor, mai ales cei de la Curtea supremă de Justiţie), celebrele cafenele din inima Bucureştilor: Capşa, Carul cu bere, Oteteleşanu şi Fialkovski (La „Capşa” îi va face celebrul portret dadaistul Marcel Iancu!) Citise familiei (surorilor) toate paginile, fabulele, schiţele, aforismele, maximele sale; iar prietenii, unii, cunoscuţi actori învăţaseră pe de rost acele texte, cea mai călătoare producţie „prin viu grai” având să ajungă fabula „Cică (se zice că) nişte cronicari”! Populare, aşadar, cu mult înainte de a fi publicate, în 1922!
Până în 1965, „scrierile” lui Urmuz au fost cenzurate, ca să nu spunem că au circulat clandestin. Dascălii îl preluau, la curs sau seminarii, din Istoria… lui Călinescu; ei „predau, pe şoptite”, pe Urmuz (în aceeaşi lecţie – despre Avangardă); elevii însă „receptau, în hohote, la acel umor” expus „oral, negru şi bizar”. În aceeaşi perioadă, după război şi după „epoca Dej”, când îl traduce şi prezintă Eugen Ionescu, la Paris, în Les lettres Nouvelles (ian.-febr. 1965), avangardistul din „generaţia ultimă” şi viitorul academician francez susţine, şi el, că textele urmuziene erau cunoscute pe de rost, spuse pe scene – „colportate”, „popularizate” de un apropiat al său, mai ales, actor la Naţional (Grigore Mărculescu).
„Abia spre 1919, continuă viitorul academician francez, traducătorul (şi prefaţatorul) Ionesco, un grup de scriitori temerari (s.n.)”, au putut lua la cunoştinţă de manuscrisele sale (cópii, versiuni etc.), observând că „acel onest magistrat era purtătorul unui mesaj cu totul aparte!.. Şi nimic nu părea a fi singular la Urmuz, în afară de o nebunească pasiune, pentru Muzică!…” Pentru „Stranii aforisme şi butade paradoxale”.
URMUZ a debutat, sub geniul „descoperitorului, care l-a înţeles”: Arghezi; iar peste un an şi-a încununat „bizara operă”, cu o misterioasă sinucidere, la şosea (cu un pistol vienez), socotită, în ziare, „efect al unei grave neurostenii” – un „fapt divers!…” Abia pete 7 ani, acei „scriitori temerari”, în frunte cu „poetul-medic militar” SAŞA PANĂ, i-au scos cea dintâi ediţie: „URMUZ – PAGINI BIZARE” (pe spesele lor, în urma unor eforturi „libere”, „private”; în comparaţie cu soarta blocării „operei” lui URMUZ, între 1945 şi 1965.
URMUZ a fost receptat, când în săli pline, când mai ales de „elite”, pe plan european, între 1907-1916 şi 1919 (când Dadaismul „se mută, la Paris”). Chiar şi acum, zeci de poeţi recită „Cronicarii”, iar judecătorul, „decăzut” grefier, în Tribunalul suprem (ca să poată asculta „muzica cultă”, la Atheneul Român), continuă să fie un autor oral-vizual! (Aceasta e expresia critică exactă!). În cuvintele sale, spuse pe scenă, pândeşte „imaginea”, „subversiunea”, „neîncrederea în instituţii” (în frunte cu Justiţia, cea „demult oarbă” – şi „cohortele” ei de corupţii, precum azi. Urmuz „îşi asasinează propriul spirit”, are viziunea propriei tragedii – şi a morţii sale, conclude C. Cubleşan.
URMUZ reprezintă à memoire, foloseşte, chiar aşa cum afirmă şi un N. Manolescu: „cuvintele – au pied de la lettres” (Metafore aproape sinonimice fixaseră, încă din 1947, ultimii avangardişti: Gelu Naum, Isidore Issou şi Gherasim Luca). Această literatură, subliniază N. Manolescu nu mai copiază Natura! Litera(r)ul se identifică cu litera(l)ul!… Cuvântul cu altceva!…
Volumul URMUZ ÎN CONŞTIINŢA CRITICII, aparţine unui scriitor-„filolog” – C. Cubleşan, şi este cea dintâi istorie, aproape completă, a unei discipline româneşti şi universale: URMUZologia! De la N. Balotă la Ion Pop, Marin Mincu, Radu Cernătescu, Ana Olos, Eugen Negrici, Corin Braga sau Gheorghe Glodeanu, Adrian Lăcătuş, sau Irina Ungureanu, până azi, în contemporaneitate – studiile, eseurile, exegezele închinate lui URMUZ rămân exerciţii de admiraţie, devoţiune şi uimire, având continuatori şi susţinători intenşi!…
Centenarul creaţii urmuziene (1907-2007) a reevaluat (şi) aportul cu totul unic la actul Urmuz, al acelor generaţii ale avangardei – numite între războaie „franco-române”, de la Tzara, Iancu, Voronca, Fundoianu, Claude Senet, Ionescu, până azi. Iată o constatare, a lui Ioan Negoiţescu, care, de la „Analizele şi sintezele” (din 1978) a evoluat, la Istoria sa, scrisă şi tipărită, în exilul german: „URMUZ este printre iniţiatorii literaturii moderne universale!… Dosarul, critic şi estetic al interpretării operei sale, de mici dimensiuni, este impresionat, propunând, astăzi, un caz – «cazul URMUZ», în planul inteligenţei româneşti – unul din cele mai curioase fenomene, de creaţie prin revoluţie artistică!… Operă minimă de importanţă maximă”.
Hazardul „metodic”, „relativizarea” expresiei, caracterul „imagistic”, „picto-poetic”, „muzical”, „multisemantic”, „plasticitatea” avant la lettre – „suprarealistă”, ironică, „grotească”, „burlescă”, „auto-matică”-„mecanică”, fac din „scriitorul” URMUZ nu numai „precursorul” revoltei literare universale – profetul dislocării formelor sociale, ale gândirii şi ale limbajului, din această lume, care se dezagregă sub ochii noştri; ci şi un pionier al „Audio-Vizualului Unversal”. De aceea, „opacitatea unor critici literari”, afirmă C. Cubleşan, pe urmele lui N. Manolescu, între 1947 şi 1967, e greu de înţeles (în afara limitelor „cenzurii”, ideologice a timpului), ignorând influenţa sa, asupra plasticii avangardelor. Între acel „sentiment religios faţă de Artă”, „liniştea de mare autor cleric” şi „profeţia negativistă şi iconoclastă”, concepţia sa „revoluţionară” i-a înrâurit pe toţi, nu doar poeţi, dramaturgi, „romancieri pe trei file”, precum Borges sau Bekket, ci şi pe pictori, graficieni, sculptori, scenografi, regizori, întru iniţierea şi deschiderea unui „nou eon (şi canon) în arte” (s.n.).
Textele urmuziene, din 1907-1908, transmise pe cale oral-vizuală, în lume, coincid cu „revoluţia” lui BRÂNCUŞI, la Paris (viziunea Sărutului din Montparnasse; unghiurile ascuţite şi „răsucite” ale cuvintelor sale premerg apariţia ochioaselor „Domnişoare din Avignon” şi amurgul „Burghezilor din Calais”). Brâncuşi însuşi află între 1916 şi 1919, de la dadaiştii români, de la Zürich, despre circulaţia „romanului” – PÂLNIA şi STAMATE, dar „prin viu grai”; în 1927, el emite un aforism despre pâlnie, spre o jurnalistă din New-York; iar în 1930, octombrie, la Bucureşti, primeşte, alături de Geo Borza, un exemplar cu autograf, al ediţiei faimoase URMUZ – PAGINI BIZARE, din mâinile lui Saşa Pană. [Este esenţial-simbolic faptul că una din cele mai cunoscute cafenele-cabareturi, din Cairo, întâlnindu-i pe poeţi (literaţi), actori, cântăreţi, fotografi, jurişti şi alte profesiuni „liberale” şi „meserii… audio-vizuale”, cafeneaua expunând şi lansând artişti plastici, din toată lumea, se numeşte „URMUZ”! Ea a fost înfiinţată, în 1967, de un fost locotenent al marinei române, emigrant constănţean, de origine; şi care s-a înscris şi el, în destinul personajelor avangardistului nostru: având mai întâi o fabrică de pălării, care a dat faliment; şi abia apoi gândind structura şi deschiderea unei artistice cafenele, care devenea, acolo, la Cairo, o fiică a cabaretului „VOLTAIRE” al Dadaismului, de la Zürich!… Această cafenea literară, plastică, audio-vizuală a fost vizitată şi descrisă de jurnalistul Virgil Lazăr, de la „România liberă”, în urma călătoriei sale, din 1969, în Egipt.]
Volumul de istorie a URMUZologiei: URMUZ ÎN CONŞTIINŢA CRITICII este un studiu amplu şi fascinant, relevând devoţiunea faţă de un „înaintemergător, de valoare universală”, în limbajurile veacului tocmai scurs XX; subliniind, însă, în acelaşi timp şi „opacitatea şi obtuzitatea, de neînţeles, a unor critici”, a limitelor şi ideologiei, îndelungi, a regimurilor totalitare, care au oprimat, cenzurat şi obstaculat artele scrise.
