Situaţii de criză au fost peste tot în lume, iar soluţionarea lor a căzut în seama statului. Implicarea statului în economie nu este o idee comunistă, aşa precum uni ar fi înclinaţi să creadă.Regalitatea franceză s-a confruntat cu o dură criză economică în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Una din cauzele revoluţiei de la 1848 a fost tocmai lipsa locurilor de muncă. Revoluţionarii francezi au instaurat un regim politic care a luat o serie de masuri printre care, cea mai importantă a fost înfiintarea Atelierelor Naşionale, acestea fiind fabrici de stat menite a asigura locuri de muncă şomerilor din Paris.
Confruntate cu marea criză economică din perioada interbelică, Statele Unite ale Americii, au adoptat – în timpul primului mandat al președintelui Franklin D. Roosevelt – aşa numitul “New Deal” – adică Noua Învoială – menit a combate efectele crizei. “New Deal” a inclus o serie de de programe economice concentrate pe Asistență pentru șomeri și săraci, Revenirea economiei la nivel normal şi reforma sistemului financiar. Pe lângă alte măsuri cu caracter economic, New Deal a urmarit amplificarea rolului statului în economia americană şi susţinerea de către stat a categoriilor sociale defavorizate.
Una din măsuile politicii New Deal s-a referit la Recuperarea Industrială Naţională. Pentru aplicarea ei s-au alocat fonduri federale – cca 6 miliarde de dolari – care au încurajat sectorul consrtucţiilor, vizată fiind, printre altele, realizarea de şosele şi autostrăzi. În urma aplicării acestui program, 650.000 de muncitori au găsit un loc de muncă
De altfel, Roosevelt a câştigat campania prezidenţială din 1932, folosind tema “Omul uitat la baza piramidei sociale”.
Un alt exemplu al implicării statului în economie – cu referire strictă la domeniul economic – este cel al statului german. Germania deceniului al treilea al secolului XX, a pus accent pe revigorarea industriei şi dezvoltarea infrastructurii. Rezultatul s-a concretizat în reducerea masivă a numarului de şomeri – de la circa şase milioane în 1933, la sub un milion în 1937.
Aşadar, nimic nu este nou sub soare. În situaţii de criză, implicarea statului în economie este vitală. Cred că aceasta este o regulă de la care nu poate face excepţie nici statul român, exchivându-se de la datoria pe care o are faţă de cetăţeanul de la care colectează taxe şi impozite, lăsând doar “economia de piaţă” să-şi creeze singură pârghiile de autoreglare.
