„Acum câţiva ani a luat fiinţă în Floreşti o cârciumă comunală în casele proprii. Ea aducea un venit de 36-50 mii de lei la an. Aşa au mers lucrurile până în anul 1930, când pe lângă cele 9 crâşme din comună, s-a mai câştigat una: a unui străin, care mai are una, deci azi are două, neţinând seamă, că e pe numele său, a soţiei ori a copilului lui. Aceasta n-ar fi nimic dacă noua cârciumă faţă-n faţă cu cârciuma comunală şi care a fost atât de dăunătoarei comunei, că în anul 1931, cârciuma comunală s-a arendat abia cu 16.000 lei anual. Asta din pricină că cârciumarul de peste drum atrage oamenii la el.
Şi se spune, că pe când cârciumarul străin şi-a înaintat cerere pentru dobândirea licenţei de beutură, primăria locală, în frunte cu voinicul Ioan Rus, nu s-a ridicat împotriva acestui lucru.
Rezultatul este scăderea arătată a venitului pe care-l dă astăzi cârciuma comunală, scădere atât de mare, că arendaşul de acum nici nu mai vrea să se ţină de contract.
Aşa a ajuns comuna să piardă un venit frumos. Numai că aceasta nu-i drept, deoarece nu se poate ca de pe urma fărădelegilor rotăreşti să rămână de pagubă comuna.
Iată pentru ce socot că ar fi de datoria guvernului de azi să ia în cercetare chestia celei de-a zecea cârciume, pentru a face dreptate comunei”. [„Glasul Ardealului”, Anul V, nr.29, Cluj, 19 iulie 1931].
