De Cornel Jurju, istoric
Dacă aruncăm o privire pe harta centrală şi sud-estică a Europei se „asamblează” cu uşurinţă imaginea unui spaţiu puternic fărâmiţat, ”decupat” prin numeroase frontiere. Cu toate acestea, nu de puţine ori, popoarele de aici au trecut „umăr la umăr” prin aceleaşi încercări ale istoriei. Observaţia poate fi probată măcar într-o durată medie, care se întinde pe parcursul ultimului secol şi jumătate. De pildă, ţările din Balcani, aici includem şi Regatul României, şi-au câştigat independenţa în aceeaşi etapă istorică, în a doua jumătate a secolului XIX. La sfârşitul primului război mondial, pe ruinele vechilor imperii şi urmând principiul wilsonian al autodeterminării, s-a ridicat şi propagat cu repeziciune prin centrul şi răsăritul Europei valul întregirii/constituirii statelor naţionale. După un alt război mondial, de această dată cu mâinile la spate, întreaga zonă a fost înghesuită în lagărul comunist, păzit cu tancul, în sens propriu, de către Uniunea Sovietică. Anul 1989 este poate cel mai ilustrativ pentru acest tip de evoluţie a regiunii. Când au fost „coapte” şi ultimele condiţii, schimbările de la Varşovia şi Budapesta au devenit fitilul care a făcut posibil ca într-un timp record toate celelalte regimuri comuniste, măcar la nivel formal, să se metamorfozeze într-o pagină întunecată de istorie.
Ajungând în actualitate, anul 2013 a evidenţiat o efervescenţa tot mai vizibilă a ideilor şi mişcărilor promonarhiste, mai cu seamă în ţările cu o tradiţie dinastică cât de cât relevantă. Bunăoară, în Muntenegru, Parlamentul a stabilit drepturi şi obligaţii oficiale pentru Casa Regală cu privire la reprezentarea externă a statului. Fără a intra în alte detalii, trebuie spus că deciziile din Muntenegru pot fi înţelese ca un prim pas înspre restaurarea Monarhiei. Semnificative sunt şi evoluţiile din Serbia. Astfel, sondajele de opinie arată că numărul sârbilor care vor ca ţara lor să redevină Regat ar putea atinge în curând pragul de 50%. În acelaşi timp, Biserca Ortodoxă, dar şi importante partide parlamentare susţin explicit revenirea Serbiei la Monarhie.
La rându-i, societatea românească dă semne puternice că se integrează în această tendinţă, pe care o vedem evoluând într-o dimensiune regională. Dacă în urmă cu puţini ani, curentul promonarhist era mai degrabă firav, astăzi românii care văd monarhia constituţională drept o soluţie bună pentru viitorul imediat însumează un procent de cca. la 30%. În aceeaşi măsură, este cu totul remarcabil faptul că, spre deosebire de anii 90, numărul tinerilor, mai ales al celor educaţi, care şi-ar dori să fie cetăţenii unei Românii Regale cunoaşte o creştere accelerată. Evident că într-un asemenea context, reprezentanţii Casei Regale, M.S. Regele Mihai I şi A.S.R. Principesa Margareta, se profilează drept principali „depozitari” ai moralităţii şi credibilităţii vieţii publice româneşti. Totodată, pe tot parcursul anului 2013, şi aspectul a putut fi cu uşurinţă observat, evenimentele organizate de către Casa Regală României s-au bucurat de o atenţie mult sporită din partea din partea publicului larg.
Sunt doar câteva indicii, însă, corelate cu infernul care domneşte pe maidanul politicii româneşti, pot genera evoluţii interesante şi necesare în următorii ani. În primul rând este de anticipat o consolidare a percepţiei asupra Monarhiei Constituţionale ca opţiune de reconstrucţie credibilă a sistemului politico-instituţional românesc. Ritmul şi gradul de aprofundare socială a procesului va depinde, totuşi, de măsura în care mass-media va face tranziţia de la exerciţiul de admiraţie a perioadei regale către etapa în care Monarhia Constituţională va fi promovată ca soluţie alternativă pentru România de mâine. Pe de altă parte, dacă această evoluţie se va întâlni şi cu vreo „scânteie”, cum ar fi substituirea Republicii cu Monarhia într-una dintre ţările limitrofe, atunci partea noastră de Europă, inclusiv România, va reintra cu adevărat într-o nouă „contagiune a schimbării”. O schimbare care să aibă, de această dată, în prim plan reînnodarea tradiţiei dinastice, implicit accederea pe un alt palier de dezvoltare care să însemne mai multă stabilitate, consolidare democratică şi reabilitare identitară.
