Moaștele Sfintei Rita ajung la Cluj FOTO



El va fi întâmpinat de rectorul catedralei, pr. Anton Crișan, după care va urma o sfântă liturghie și ore de adorație euharistică. Toată noaptea, biserica va fi deschisă pentru venerarea moaștelor. Relicvariul va rămâne în biserică și în timpul liturghiiilor duminicale și va pleca din catedrala clujeană pe la ora 14.00.
Este pentru prima oară când moaștele Sfintei Rita părăsesc Italia. Prin grija preotului Marian Stoicănescu din Râmnicu Vălcea, a cărei biserică are chiar hramul Sfintei Rita, aceste moaște ajung și în România. ”Plecând din Cluj, relicvariul îşi va continua pelerinajul prin Ardeal: la Zalău, Şimleul Silvaniei, Baia Mare, Sighet, Oradea, Arad, Timişoara, şi Lugoj, până pe 16 septembrie. Relicvarul care va fi adus și va fi expus spre venerare, conține un fragment de os de la încheietura mâinii stângi a Sfintei Rita, fragment extras cu binecuvântarea Arhiepiscopului de Spoleto-Norcia, episcopul locului, pentru a putea fi purtată la cei care nu au posibilitatea să ajungă la Cascia unde este expus trupul sfintei, neputrezit”, spun organizatorii pelerinajului.

Cine a fost Sfânta Rita

Preotul Marian Stoicănescu a realizat câteva repere ale vieții sfintei din Italia.

Ar fi putut fi o creştină mediocră sau chiar una fără valoare, înăsprită de suferinţă şi împinsă spre rebeliune. A fost în schimb o sfântă. Această reflecţie a celui mai recent şi renumit biograf al Sfintei Rita din Cascia, ne permite de îndată să privim cu realism una dintre figurile cele mai populare şi universale ale istoriei creştine.
Devoţiunea către Sf. Rita conţine ceva inexplicabil: trăind spre sfârşitul anilor 1300 şi prima jumătate a anilor 1400 şi venerată imediat şi invocată ca sfântă, este însă numită fericită de-abia în anul 1628, iar canonizarea este proclamată doar în anul 1900. Totuşi, poporul creştin i-a arătat dintotdeauna un incredibil ataşament. Datorită miracolelor, bineînţeles. Dar şi pentru legendele care au îmbogăţit istoria vieţii sale. Cu atât mai mult cu cât ea este numită în mod afectiv Sfânta imposibilităţilor, adică aceea căreia i se poate cere un har chiar şi în situaţiile cele mai disperate şi de nerezolvat.
După moarte, Sfânta Rita a fost depusă într-o biserică din oraşul Cascia – Italia, unde poate fi venerată şi azi. A urmat o abundenţă de miracole dăruite celor din jur şi credincioşilor devotaţi. Amintim de parfumul intens care emana (fapt mărturisit în mod repetat până în zilele noastre) şi că acel corp nu a fost niciodată înmormântat şi nici supus coroziunii timpului, ci a fost imediat expus venerării în mănăstire. De atunci un incredibil şi constant flux de pelerini leagă acel mic orăşel din Umbria de lumea întreagă; în Rita o caută cu siguranţă pe Sfânta Imposibilităţilor, în sensul că toate le poate ea care a păţit atâtea şi a iubit aşa de mult.
Cei devotaţi o caută pe fata care îl căuta pe Dumnezeu, pe femeia din căsătoria dificilă, pe soţia care şi-a pierdut soţul într-un mod violent, pe mama care nu mai ştie ce să facă pentru a-şi salva fiii, pe văduva capabilă de iertare şi de bunătate, pe femeia consacrată care stă lângă Cruce pentru a primi şi a împărţi acele haruri şi acea salvare.

Tradiţia spune că anul de naştere al Sfintei Rita este 1381, iar cel al morţii este 1457. Ştim cu certitudine faptul că Rita aparţinea mediului burghez şi că nu îi lipsea educaţia; tradiţia ne vorbeşte despre părinţii ei destul de bătrâni şi despre nişte minuni care ar fi însoţit naşterea micuţei (cel mai celebru şi documentat exemplu este acela al albinelor care se aşează pe gura copilei în faşă, dar fără să o înţepe, ci pentru a depune mierea lor). Vechile cronici vorbesc şi despre copilăria ei petrecută cu o inocenţă şi o pietate deosebite şi cu o dorinţă foarte mare de a se dărui cu totul lui Dumnezeu.
Peste ani, rămasă singură, după pierderea soţului şi a celor doi copii, nefericita mamă s-a gândit să se încredinţeze şi pe sine pe deplin lui Dumnezeu şi ceru să intre în mănăstirea augustinelor. Acolo, într-o cămăruţă modestă, Rita a dus o viaţă de penitenţă şi de rugăciune; cronicile sunt foarte sărăcăcioase şi scriu: „a perseverat timp de patruzeci de ani în a-L sluji pe Dumnezeu cu iubire”.
Odată, maica stareţă a vrut să pună la încercare ascultarea Ritei şi, pentru mult timp, i-a cerut să ude o plantă uscată care se găsea în grădina sa, iar ea a ascultat-o cu multă bucurie şi răbdare. De atunci planta a rodit din nou.
În orice imagine Rita poartă pe frunte semnul misticei sale răni. În cele ce urmează vom reda povestirea acestui miracol.
Odată, în Vinerea Sfântă, Rita a ascultat o mişcătoare predică despre patima Domnului Isus. „Întoarsă la mănăstire, se aruncă imediat la picioarele unui crucifix când rugându-se, când meditând cu toată iubirea inimii… Se ruga cu lacrimi abundente, cu rugăciuni fierbinţi şi cu cuvinte arzătoare, care ieşeau din inima sa înflăcărată. Îi ceru lui Isus Hristos să îi ofere harul de a simţi şi încerca în corpul său o durere similară cu cea pe care El a simţit-o din cauza unuia dintre spinii preasfintei sale coroane… şi fu demnă de a fi ascultată, pentru că nu numai că a simţit pe frunte durerea unor spini străpungători, dar i-a şi rămas unul înfipt care a produs o rană care s-a transformat într-o plagă ce i-a rămas tot restul vieţii.” Fenomenul stigmatelor este cu siguranţă miraculos, dar îşi are rădăcina în acelaşi impuls: sufletul şi spiritul sunt în mod mistic rănite de iubirea lui Hristos, suferind într-atât încât această iubire ajunge până la a se experimenta în trup.
În timpul ultimelor zile din viaţă aflăm de un alt episod care îmbogăţeşte şi creşte valoarea legendei sale. „Deci i-a plăcut Domnului Dumnezeului nostru să arate semne evidente ale iubirii pe care i-o purta alesei sale mirese. În cea mai aspră iarnă când toate erau acoperite de zăpadă a vizitat-o o rudă bună; la plecare a întrebat-o dacă voia ceva de acasă de la ea. Rita a răspuns spunând că ar dori un trandafir şi două fructe din grădina sa. Surâse femeia, crezând că ea delira din cauza violenţei bolii, şi plecă. Sosită acasă ea a intrat şi de cealaltă parte a grădinii a văzut pe tulpina despuiată a unei plante pline de zăpadă un trandafir foarte frumos, iar în copac două fructe foarte coapte; şi uimită fiind din cauza contradicţiei sezonului şi a acelei clime friguroase, văzând floarea şi fructele le-a cules şi i le-a dus Ritei.”
Acesta este episodul care explică tradiţia trandafirilor: oriunde există o biserică dedicată ei, în ziua sărbătorii ei, 22 mai, este o forfotă de credincioşi devotaţi care aduc buchete de trandafiri care sunt binecuvântaţi.
Nu a fost doar un miracol simpatic, ci un schimb mistic – pentru mulţi ani Rita a purtat în frunte dureroasa rană a spinului, iar apoi, la sfârşitul pătimirii ei, Hristos i-a dăruit un trandafir.
Atunci când Rita a murit („…şi imediat clopotele mănăstirii de la sine au bătut”) ceva s-a întâmplat cu siguranţă cu acel sfânt trup, pentru că a urmat o abundenţă de miracole dăruite celor din jur şi credincioşilor devotaţi. Amintim de parfumul intens care emana (fapt mărturisit în mod repetat până în zilele noastre) şi că acel corp nu a fost niciodată înmormântat şi nici supus coroziunii timpului, ci a fost imediat expus venerării în mănăstire.
De atunci un incredibil şi constant flux de pelerini leagă acel mic orăşel din Umbria de lumea întreagă; în Rita o caută cu siguranţă pe Sfânta Imposibilităţilor, în sensul că toate le poate ea care a păţit atâtea şi a iubit aşa de mult.
Cei devotaţi o caută pe fata care îl căuta pe Dumnezeu, pe femeia din căsătoria dificilă, pe soţia care şi-a pierdut soţul într-un mod violent, pe mama care nu mai ştie ce să facă pentru a-şi salva fiii, pe văduva capabilă de iertare şi de bunătate, pe femeia consacrată care stă lângă Cruce pentru a primi şi a împărţi acele haruri şi acea salvare.
După o biografie publicată pe sit-ul Ordinului carmelitanilor desculţi:
http://www.carmelitanisnagov.ro/ro/portrete-ale-sfintilor/sfanta-rita/

Related posts

Leave a Comment